Mana Zilnica

1 Mai 2025

DOMNUL ESTE APROAPE

Și fiii lui Aaron, preoții, să sune din trâmbițe; și ele să vă fie o rânduială pentru totdeauna în generațiile voastre.

Numeri 10.8

În vechime, trâmbița de argint stabilea și reglementa orice mișcare a lui Israel. În timpul prezent, mărturia lui Dumnezeu trebuie să stabilească și să reglementeze orice lucru în Adunare. În vechime, în trâmbița de argint suflau preoții. În timpul de acum, mărturia lui Dumnezeu este cunoscută în cadrul comuniunii preoțești. Creștinul n-are niciun drept să se miște sau să acționeze fără mărturia divină. El trebuie să aștepte cuvântul Domnului său. Până îl primește, trebuie să stea pe loc. După ce îl primește, trebuie să pornească. Dumnezeu poate comunica gândul Său celor ai Lui și face acest lucru într-un mod la fel de distinct cum a făcut-o pentru poporul Său din vechime. Este adevărat că acum nu mai face acest lucru cu ajutorul sunetului trâmbiței sau cu ajutorul norului, ci prin Cuvântul și prin Duhul Său. Tatăl nu ne călăuzește prin nimic care să facă apel la simțuri, ci prin ceea ce acționează asupra inimii, asupra conștiinței și asupra înțelegerii noastre. Ne comunică gândul Său prin mijloace spirituale, nu prin mijloace naturale.

Să fim însă bine încredințați cu privire la faptul că Dumnezeul nostru poate da inimilor noastre o siguranță deplină fie cu privire la ceea ce trebuie să facem, fie cu privire la ceea ce nu trebuie să facem; cu privire la unde trebuie să mergem, ca și cu privire la unde nu trebuie să mergem! Pare ciudat că trebuie să insistăm asupra acestui adevăr și este de neconceput ca un creștin adevărat să se îndoiască de el, cu atât mai puțin să-l tăgăduiască. Și totuși așa ceva se întâmplă. Suntem adesea cuprinși de îndoială și de confuzie, iar unii sunt tentați să tăgăduiască faptul că există certitudine cu privire la detaliile vieții zilnice. O astfel de gândire este greșită. Nu poate oare un tată pământesc să-i comunice fiului gândul său cu privire la cele mai mici amănunte ale purtării acestuia? Cine poate nega așa ceva? Prin urmare, nu poate Tatăl nostru să ne comunice gândul Său cu privire la toate căile noastre, în viața de zi cu zi? Cu siguranță că poate! Nimeni să nu ne răpească privilegiul sfânt de a cunoaște gândul Tatălui nostru, cu privire la orice împrejurare din viața noastră zilnică!

C. H. Mackintosh

SĂMÂNȚA BUNĂ

Și, pe când vâsleau ei, El a adormit.

Luca 8.23

Pe când traversau Lacul Ghenezaret (1)

Domnul Isus S-a urcat în barcă împreună cu ucenicii Săi și le-a cerut să treacă de cealaltă parte a Lacului Ghenezaret. În timp ce traversau lacul, „El a adormit“. Haideți să medităm asupra acestor cuvinte, pentru că Omul din barcă este Fiul lui Dumnezeu, Fiul etern.

„Cel care păzește pe Israel nu va dormita, nici nu va dormi“ (Psalmul 121.4). Dumnezeu nu are nevoie de somn. Puterea Lui este întotdeauna constantă și inepuizabilă. Când noi ajungem la capătul puterilor și obosim, fie fizic, fie psihic, când ni se clatină curajul sau încrederea, Dumnezeu este cu noi și ne ajută. Aici, în barcă, simțind oboseală fizică, Domnul Isus a adormit. Iar evanghelistul Îi menționează oboseala după o călătorie (Ioan 4.6), ceea ce ne arată că Domnul Isus devenise Om cu adevărat. El a făcut aceasta pentru a suferi și a muri pe cruce, în locul celor păcătoși. Un alt motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om era ca El, trăind pe acest pământ, chiar în cele mai dificile împrejurări și în suferință grea, să aibă înțelegere și compasiune pentru noi, atunci când este rândul nostru să trecem prin necaz. Câtă mângâiere! Ce adevăr măreț pune în lumină această întâmplare de pe lac: Omul adormit în barcă este în același timp Cel care a creat întregul univers și care-l ține cu fermitate în mâna Sa! Când apa a pătruns în barcă și ucenicii L-au trezit, El Și-a arătat puterea divină și i-a scos din necaz. „Iar El, ridicându-Se, a mustrat vântul și furia apei; și au încetat și s-a făcut liniște.“ Nu este acest Domn vrednic de încrederea noastră deplină?

Citirea Bibliei: Geneza 19.1-22 · Psalmul 1.1-6

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

2 Samuel 18:19-33

În capitolul precedent, Ahimaaţ alergase în ascultare şi, ca urmare, serviciul său fusese efica­­ce. Aici se afirmă propria-i voie: „Voi a­­lerga“ (v. 23), declară el. Şi, în consecinţă, fapta sa vi­tejească va fi inu­tilă, ducându-l chiar până la înşe­lă­ciu­ne. Acelaşi lucru se aplică nu numai cu privire la pi­cioa­rele noastre, ci asupra tu­turor facultăţilor noastre; ele ne sunt sau nu fo­lo­si­toare, după cum noi Îi suntem sau nu supuşi Dom­nului Isus.

Vic­to­ri­a care tocmai i se raportase nu înveseleşte deloc inima lui David. Ce importanţă mai au pentru el tronul sau chiar viaţa însăşi? Ab­sa­lom este mort, iar dureroasa ştire străpunge inima sărmanului tată care-şi simte partea de răs­pundere în evenimentele care tocmai se derulaseră. „Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (v. 33 sf.). Avem a­ici u­nul dintre cele mai sfâşietoare strigăte din în­treaga Scrip­tură, în stare să dea frisoane oricărui părin­te credincios, strigăt fără ecou, fără spe­ranţă, ca­re exprimă groaznica certi­tudine a unei des­­părţiri definitive, eterne. Cu totul altfel era la moartea copila­şu­lui Bat-Şebei! David, în loc să se mâh­nească, fu­se­se în stare atunci să afirme cu con­vingerea re­ve­derii din momentul în­vierii: „Eu mă voi duce la el…“ (12.23). Dar, pen­tru Ab­sa­lom, ar fi fost mai bine, ca şi pentru Iuda, să nu se fi născut (Matei 26.24).

DESPRE PUNEREA MÂINILOR | Fundația S.E.E.R. România

„În numele Meu… își vor pune mâinile pe bolnavi și bolnavii se vor însănătoși.” (Marcu 16:17-18)

Afirm că aceasta este o parte, adesea trecută cu vederea, din Marea Trimitere pe care ne-a dat-o Domnul Isus: „În numele Meu… își vor pune mâinile pe bolnavi și… se vor însănătoși.”

O atingere reconfortantă și grijulie poate reduce stresul, poate îmbunătăți somnul și ne poate ajuta să ne recuperăm mai repede după o rană. Un studiu a arătat că un masaj de 30 de minute de trei ori pe săptămână reduce stresul cu 34%. Puterea atingerii, chiar și la nivel uman, este un lucru uimitor.

Dar atunci când adăugăm puterea lui Dumnezeu, aceasta deschide calea către ceva supranatural. Iată ce citim în Faptele apostolilor (28:8): „Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el şi l-a vindecat.”

Punerea mâinilor peste cei bolnavi sau peste cei chemați la slujire era o practică obișnuită în Biserica Noului Testament. Și nu trebuie să ai o școală specială pentru a o face. Domnul Isus a spus: „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede…” (Marcu 16:17) Dacă ești un creștin născut din nou, ți-ai pus încrederea în Hristos și ai ungerea Duhului Sfânt – deci te califici! Ar putea Dumnezeu s-o facă fără noi? Desigur. Dar El ne-a dat privilegiul de a fi canale ale puterii Sale.

Când îți pui mâinile peste o persoană, tu faci două lucruri: identifici și împărtășești. Oare câte momente prielnice am sacrificat pentru că nu am acționat într-un mod biblic îndrăzneț, rugându-ne pentru cineva care era bolnav, însărcinând pe cineva care era chemat s-o facă, sau încurajând pe cineva care avea nevoie pur și simplu de o mână pe umăr?

Așadar, dacă ai chemarea (vezi Faptele Apostolilor 19:13-16), și știi sigur că Dumnezeu te trimite la cei bolnavi, du-te și roagă-te pentru ei!