24 Noiembrie 2023
În ea vă bucurați mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteți întristați, pentru puțin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai prețioasă decât aurul care piere, deși este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos.
1 Petru 1.6,7
Din aceste versete aflăm, mai întâi, că încercările noastre sunt „pentru puțin timp”. Dacă plăcerile păcătosului sunt doar „trecătoare”, întristările sfinților sunt și ele „pentru puțin timp” (conform cu Evrei 11.25).
În al doilea rând, ni se amintește că există o necesitate a acestor întristări, pentru că ele sunt „pentru puțin timp … dacă trebuie”. Tatăl nu-i face pe copiii Săi să verse nicio lacrimă inutilă. Acest „dacă trebuie” este pentru încercarea credinței noastre. Nu suntem încercați pentru a se vedea dacă avem sau nu credință, ci mai degrabă pentru a pune în lumină valoarea credinței pe care o avem. Aurul nu se pune în foc pentru a se dovedi că este aur, ci pentru a scoate în evidență calitățile prețioase ale lui. La fel, Dumnezeu ne pune la încercare credința prin diferite ispite pentru a-i arăta calitățile prețioase.
Credința care se bazează pe Dumnezeu în încercare conduce la supunere față de ceea ce îngăduie Dumnezeu; credința în Dumnezeu face sufletul capabil de a aștepta cu răbdare (Iacov 1.3). Credința în Dumnezeu permite credinciosului să se opună cu tărie atacurilor dușmanului (1 Petru 5.9). Sufletul poate să aibă o credință adevărată, dar când intervine încercarea, aceste calități binecuvântate ale credinței – supunerea, răbdarea, fermitatea, încrederea și dependența de Dumnezeu – sunt puse în evidență.
În al treilea rând, aflăm că aceste întristări vor găsi un răspuns binecuvântat în ziua gloriei viitoare. Arătarea acestor calități în ziua încercării va fi găsită spre laudă, glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos. Suntem înclinați să considerăm drept timp pierdut o perioadă de încercare dureroasă care ne împiedică să avem o parte activă în slujba Domnului. Dumnezeu zice: «Nu, ci încercarea va fi „găsită spre laudă”, la descoperirea lui Isus Hristos».
H. Smith
S-a produs între ei deci o asemenea neînțelegere, încât ei s-au despărțit unul de altul.
Fapte 15.39
Cum continuă povestirea? (3)
Seara, cărbunarul ar fi dorit să vorbească cu soția lui despre această povestire și să o roage să-i dea cealaltă parte a cărții, dar orgoliul lui de bărbat era prea mare.
Soția citise de mai multe ori cartea ruptă. După ce a citit toată partea ei de carte, era curioasă să afle ce s-a întâmplat cu fiul despre care a citit pe ultima pagină. Nu o dusese el bine acasă? De ce și-a cerut partea de moștenire și a părăsit casa părintească pentru a ajunge departe de tatăl său, în necaz și în sărăcie? Povestirea se termina cu aceste cuvinte: „… iar eu mor aici de foame!”. S-a întors oare fiul la tatăl său? L-a primit tatăl din nou?
Cât de mult ar fi dorit femeia să primească răspunsuri la întrebările ei! Dar unde putea găsi răspunsurile? Soțul femeii era tot timpul rău dispus și aproape nu vorbea niciun cuvânt cu ea. Femeia nu avea curaj să-l roage să-i dea cealaltă parte a cărții pentru a afla ce s-a întâmplat cu acel fiu plecat din casa părintească.
Întotdeauna, vrăjmașul sufletelor oamenilor, diavolul, caută să învrăjbească și face ca neînțelegerile în familie să fie cât mai mari și astfel cei doi să nu se mai gândească la lucrurile veșnice. De aceea este scris în Biblie:
„Fiți treji și vegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5.8).
Citirea Bibliei: 2 Cronici 12.1-16 · Apocalipsa 2.12-17
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
NAVIGÂND PE MAREA PIERDERILOR (4) | Fundația S.E.E.R. România
„Bocitul își are vremea lui… şi pierderea îşi are vremea ei…” (Eclesiastul 3:4-6)
Pentru a putea face față pierderii, copiii noștri au nevoie de câteva lucruri din partea noastră, în perioada de doliu:
1) Ei au nevoie de sinceritatea noastră. Ei trebuie să știe că și noi suferim. Când ne văd plângând, iar noi le spunem: „N-am nimic”, ei sunt confuzi. Se gândesc fie că de fapt nu suferim și lacrimile nu înseamnă nimic, fie că nu suntem sinceri cu ei. Ei trebuie să vadă onestitatea noastră, ca ei să poată fi sinceri cu noi în privința suferințelor lor.
2) Au nevoie să le cunoaștem sentimentele, fără să-i protejăm în mod exagerat. Pentru ei, la fel ca pentru noi: „bocitul îşi are vremea lui… și pierderea îşi are vremea ei.” Dumnezeu a făcut ca toate aceste experiențe să fie „frumoase la vremea lor.” (vezi Eclesiastul 3:4,6,11). Nu le inhiba tristețea, mânia și deprimarea, și nu le-o invalida. Ele fac parte din umanitatea pusă de Dumnezeu în ei și îi ajută să devină niște adulți echilibrați și plini de compasiune.
3) Au nevoie să fie ascultați. Copiii învață și cresc prin pierderi, atunci când au o persoană care să-i asculte în mod deschis și să-i înțeleagă. Ascultă, apoi cântărește-le sentimentele: „Se pare să ești nervos. Vrei să discutăm despre asta?” Nu analiza, întreabă! Ascultă cu ochii și urechile. Spune-le ce vezi: „Vorbele tale spun că ești bine, dar privirea ta sugerează că ești trist!”
4) Au nevoie de îngăduința de a-și exprima emoțiile negative. Mânia și resentimentul față de doctori, sistem, membri ai familiei, față de tine și chiar față de Dumnezeu sunt firești! Nu spune: „Nu ar trebui să spui așa ceva!” Ci spune: „Văd că ești foarte îndurerat și dezamăgit… Vrei să discutăm un pic despre asta?” Exprimarea detoxifică emoțiile negative.
5) Au nevoie să-i includem în ceremoniile noastre de doliu. Include-i în reuniunile de familie, în planurile și serviciile de înmormântare – și ei vor găsi astfel mângâiere și vindecare, până la închiderea rănii pe care o aduce pierderea suferită!
de Jean Koechlin
1 Ioan 3:1-12
Ceea ce constituie, într-o familie normală, legătura dintre membrii ei este dragostea. Copiii o primesc şi o învaţă de la părinţii lor, apoi o imită şi o realizează între ei. Este o imagine ştearsă a dragostei pe care ne-a dăruit-o Tatăl, numindu‑ne copii ai Săi! Această dragoste nu suntem chemaţi s‑o înţelegem, ci s‑o vedem (v. 1) şi, constatând‑o, să‑i răspundem.
Din versetul 9, unii credincioşi ar putea deduce că nu au viaţa de la Dumnezeu, pentru că li se întâmplă să păcătuiască (vezi cap. 5.18). Dar să înţelegem bine că adevăratul „eu” al creştinului este omul cel nou, şi acesta nu poate păcătui.
Împărţirea omenirii între copii ai lui Dumnezeu şi copii ai diavolului este stabilită în modul absolut prin versetele 7–12 (comp. cu Ioan 8.44). Astăzi, în multe medii religioase, această diferenţă nu este cunoscută. Că sunt creştini mai mult sau mai puţin practicanţi, aceasta este recunoscut. Dar că unii se declară salvaţi, în timp ce alţii ar fi pierduţi, aceasta îi taxează de orgoliu şi de îngustime pe cei care s–au pus la adăpost. Neînţelegerea lumii, care poate merge până la ură, ne dă ocazia ca aici, pe pământ, să semănăm puţin cu Isus (v. 1b; Ioan 16.1–3). Curând vom fi asemenea Lui, în glorie, şi Îl vom vedea cum este (v. 2).
Mana Zilnica 