16 Noiembrie 2023
Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat, ca să iasă spre locul pe care urma să-l primească de moștenire, și a ieșit, neștiind unde merge.
Evrei 11.8
Aici vedem credința manifestată în experiențele personale ale vieții. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-o țară plină de idolatrie și din mijlocul propriei sale familii. Acesta n-a fost un pas ușor de făcut. El era un om bogat și proeminent, însă, când Dumnezeu l-a chemat, n-a ignorat glasul Său.
Nu ni se spune aici despre ezitarea cu care a acționat el la început, pentru că, într-adevăr, s-a dus doar până la Haran, avându-l ca însoțitor pe tatăl său, și n-a plecat de acolo până când tatăl său n-a murit. O astfel de slăbiciune a cărnii este trecută cu vederea în acest capitol, al cărui subiect este credința. Această credință l-a condus pe Avraam să meargă înainte, deși nu știa unde îl ducea Dumnezeu. Aceasta este credința manifestată în viața personală. Este Dumnezeu vrednic de încrederea noastră, sau nu? Iată o chestiune pe care doar credința o poate rezolva. Dacă Scriptura îmi arată o cale pe care să merg, atunci trebuie să o apuc fără comentarii. Oricare ar fi dificultățile, Dumnezeu este mai mult decât suficient pentru ele. Însă, dacă sunt condus doar de simțăminte religioase, acestea nu pot fi decât un înlocuitor nefolositor pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Orice preferințe și simțăminte personale trebuie să cedeze înaintea Scripturii. Ea este adevărul. Ea este autoritatea absolută.
Credința este legată de ascultare. Dacă nu am un duh adevărat de ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci este doar o ipocrizie să spun că mă încred în Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbește, credința ascultă, căci ea se încrede în mod absolut în Dumnezeu și în nimic altceva. Ea crede că Scriptura este singura care poate arăta calea adevărată și sigură pentru cel credincios. Noi vom asculta în proporție directă cu încrederea pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu. Credința nu se întreabă cu teamă care ar putea fi rezultatul ascultării, ci lasă toate consecințele în mâna lui Dumnezeu. Avraam n-a cercetat mai întâi despre țara în care îl trimitea Dumnezeu, ci doar a ascultat de glasul Lui.
L. M. Grant
Cuvântul Tău este o candelă pentru picioare mele și o lumină pe cărarea mea.
Psalmul 119.105
A avea lumină și a fi lumină
După lăsarea întunericului, a trebuit să plec cu bicicleta la un coleg de școală. Mama m-a întrebat: „Îți funcționează farul și stopul de la bicicletă?”. Această întrebare m-a enervat, deoarece tocmai atunci luminile nu funcționau. Dar trebuia să plec și nu aveam timp să le repar.
Mergând cu bicicleta fără lumini, m-a lovit o mașină. Nu au fost consecințe grave, dar a fost totuși o imprudență din partea mea să merg fără lumini. Dacă aș fi avut lumină la bicicletă, aceasta mi-ar fi oferit o dublă protecție: aș fi putut vedea în întuneric pe unde duce drumul și aș fi fost văzut de ceilalți participanți la trafic.
Dacă iluminatul de la bicicletă este atât de important, atunci în viața spirituală lumina este indispensabilă. Și în acest caz, ea îndeplinește două funcții:
Avem nevoie de lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru a vedea calea corectă într-o lume întunecată. Domnul Isus spune în Ioan 12.35: „Cine umblă în întuneric nu știe unde merge”. Prin urmare, este important să avem această lumină și să o folosim în călătoria noastră pe calea credinței.
În același timp, noi înșine ar trebui să fim o lumină pentru semenii noștri, astfel încât aceștia să recunoască drumul cel bun. În Filipeni 2.15 ni se cere să strălucim ca niște lumini în lume, pentru a-i putea ajuta pe cei din jurul nostru să se orienteze.
Citirea Bibliei: 2 Cronici 6.22-42 · 2 Timotei 3.1-9
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SETEA DUPĂ DUMNEZEU | Fundația S.E.E.R. România
„Doamne… dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete…” (Ioan 4:15)
Există o sete după Dumnezeu, în fiecare dintre noi… Femeia samariteancă încercase să-și astâmpere această sete prin relații multiple – dar nu funcționase. Când încerci să găsești în ceilalți ce poți găsi numai în Hristos, vei pune atâta presiune pe relație, încât aceasta se va rupe sub greutate. De ce a spus Domnul Isus (Ioan 4:18): „Cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat”? Pentru că primul lucru pe care trebuie să-l facă, cei aflați în suferință, este să rupă tiparul după care îi folosesc pe ceilalți ca pe un narcotic, pentru a le alina durerea cauzată de golul lor lăuntric.
Cu cât tratezi mai mult simptomele, cu atât mai puține sunt șansele să-L lași pe Dumnezeu să trateze cauza. Cealaltă tendință disfuncțională care poate exista este să mărești mereu doza. Când, pentru a-ți crea sentimentul plinătății în viața ta, devii tot mai dependent de alții și nu de Dumnezeu, abuzezi de relația ta. A te agăța de oameni e ceva foarte diferit de a-i iubi. Nu e atât de mult o declarație a dragostei pe care le-o porți, cât este un strigăt al dorinței tale după ei. Asemenea poftei, e ceva extrem de egoist. Înseamnă că iei, în loc să dai!
Domnul Isus a stins setea femeii samaritence cu Cuvântul Său, spunându-i: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14). Și ea s-a întors acasă schimbată total – pentru că asta face, așa lucrează Domnul Isus. Ați reținut mărturia femeii? „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut.” (Ioan 4:29). Și ce a făcut Domnul Isus pentru ea, poate face și pentru tine astăzi!
de Jean Koechlin
2 Petru 2:1-11
Sectele pierzării sunt înfloritoare în prezent. Apariţia lor ne-a fost anunţată cu mult înainte, pentru ca astăzi să nu fim nici miraţi, nici descurajaţi (v. 1). Ele fac negoţ cu suflete (v. 3; Apocalipsa 18.13b).
În capitolul 1, perspectiva gloriei viitoare a fost afirmată de o triplă mărturie: viziunea anticipată de pe munte, profeţia, în sfârşit, luceafărul splendid răsărit în inimile noastre. Tot aşa şi siguranţa judecăţii care se va abate asupra lumii este întărită prin trei exemple: soarta îngerilor căzuţi (Iuda 6), potopul (Matei 24.36) şi sfârşitul Sodomei şi Gomorei (Iuda 7). Dar, din mijlocul unei generaţii necredincioase, Domnul deosebeşte şi eliberează pe cel care se teme de El (v. 9). În pofida mondenităţii sale, Lot era un om drept. Paranteza din versetul 8 arată că Dumnezeu înregistrează fiecare suspin al celor ai Săi. Dar Lot s-ar fi cruţat de toate aceste frământări dacă ar fi ştiut, ca Avraam, să aprecieze ţara promisiunii. O poziţie falsă şi îndoielnică înaintea oamenilor este întotdeauna o sursă de mizerie pentru copilul lui Dumnezeu. Lot este imaginea unui credincios mântuit „ca prin foc” (1 Corinteni 3.15). El nu va avea „din belşug intrarea în Împărăţia” Sa (cap. 1.11). Să ne ajute Domnul să nu ne asemănăm cu el!
Mana Zilnica 