29 Iulie 2023
Având deci, fraților, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, și având un Mare-Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră.
Evrei 10.19-22
Chestiunea păcatului fiind rezolvată, cel credincios este încurajat să pătrundă în privilegiile care îi aparțin de drept. Legea interzicea în mod strict intrarea în Locul Preasfânt. În sistemul legii, Dumnezeu locuia în întuneric adânc și nimeni nu îndrăznea să se apropie de El. Însă cel credincios din dispensația prezentă este chemat să se apropie cu îndrăzneală și cu încredere deplină în sângele lui Isus, care îi oferă dreptul de a sta în imediata prezență a lui Dumnezeu.
Calea către Locul Preasfânt este deopotrivă „nouă”, ca fiind deschisă prin moartea lui Hristos, și „vie”, ca fiind vitală și eternă. Mai mult, El Însuși a consacrat-o. Nicio slujbă de consacrare nu este lăsată vreodată în seama omului. Perdeaua, care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, este aici arătată a fi „trupul Său”. Umanitatea Lui perfectă a fost o barieră absolută pentru intrarea omului în prezența lui Dumnezeu, fiindcă, prin umanitatea binecuvântată a lui Hristos, Dumnezeu a demonstrat că doar perfecțiunea Îl poate satisface. Moartea lui Hristos – ruperea perdelei de sus până jos – este lucrarea minunată care deschide calea către prezența lui Dumnezeu pentru noi.
El este de asemenea Mare-Preot peste casa lui Dumnezeu, Unul a cărui mijlocire este perfectă; și, datorită Lui, credinciosul este binevenit în prezența lui Dumnezeu. Este adevărat că suntem chemați să ne apropiem, însă trebuie s-o facem cu o inimă sinceră. Cum am putea să fim nesinceri în legătura noastră cu acele lucruri în care adevărul și dragostea perfectă a lui Dumnezeu au fost manifestate într-un mod atât de clar? Ne apropiem de asemenea cu o deplină siguranță a credinței. Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră atunci când ne apropiem – nu cu o familiaritate lipsită de respect, însă nici cu spaimă sau cu groază, ci cu o credință sfântă, plină de îndrăzneală, de liniște și de respect.
L. M. Grant
Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi.
2 Corinteni 4.16
Greutățile și bucuriile bătrâneții
Domnul Seiler are optzeci de ani. El a experimentat realitatea versetului de astăzi. Întrebându-l cum îi merge, el mi-a spus: „Puterile scad din ce în ce mai mult, singurătatea crește, dar Domnul Isus nu mă părăsește”. Aceste cuvinte descriu greutățile bătrâneții, dar și mângâierea pe care o dă Isus Hristos.
Este dificil când nu mai auzi la fel de bine ca înainte și când mișcările devin mai greoaie. De asemenea, nu mai poți participa la toate activitățile, te simți adesea exclus și depinzi de ajutorul altora. Într-o astfel de situație simți cu adevărat caracterul trecător al vieții. Prietenii mor și te simți singur. Mulți oameni, când ajung în această situație, se mâhnesc și vor să se răzvrătească. A îmbătrâni este o artă care trebuie învățată.
Pentru un om credincios nu trebuie să fie așa; chiar și la bătrânețe, Domnul este în fiecare zi aproape de noi. Zilele triste se pot însenina de perspectiva gloriei veșnice. Atunci, bătrânețea devine un moment de binecuvântare și inimile noastre se detașează tot mai mult de cele pământești.
La fel este și cu domnul Seiler. Odinioară era o persoană influentă și se bucura de o reputație excelentă. Acum nu mai are nevoie de toate acestea. Este recunoscător pentru fiecare mână de ajutor. Omul său exterior este firav, dar omul său interior se reînnoiește zilnic prin relația intimă cu Domnul său ceresc și deci nu este o povară pentru alții nici la bătrânețe – dimpotrivă!
Citirea Bibliei: Iosua 6.15-27 · 1 Corinteni 4.11-21
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA GEORGE MULLER | Fundația S.E.E.R. România
„Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc.” (Psalmul 119:47)
George Müller a fost un creștin evanghelic cu o credință extraordinară, și director al orfelinatului Ashley Down din Bristol, Anglia. El a salvat mii de copii orfani din Anglia. Uneori, când se strângeau la masă să mănânce, nu era nimic de mâncare – așa că doar se rugau și Îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă supranaturală… Și nu o dată, doar ce spuneau „Amin”, și apărea la ușă un brutar aducându-le pâine, un negustor cu legume sau un fermier cu lapte. Iată o consemnare din jurnalul său, din data de 9 mai 1841: „Am văzut mai limpede ca niciodată că prima mare activitate pe care trebuie s-o fac zilnic, nu este cât de mult să-L slujesc pe Domnul, ci cum să-mi hrănesc omul lăuntric. Pot să caut să prezint adevărul celor neconvertiți, pot căuta mult și bine să-i ajut pe credincioși – dar dacă nu sunt fericit în Domnul, nu sunt hrănit și întărit în omul meu lăuntric zi de zi, toate lucrările acestea probabil că nu sunt făcute cu un duh potrivit! Înainte, obiceiul meu era să mă dăruiesc rugăciunii dimineața, după ce mă îmbrăcam… Acum, am văzut că cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este să mă consacru citirii Cuvântului lui Dumnezeu și meditației, ca astfel inima mea să fie mângâiată, încurajată, avertizată, condamnată, instruită; și ca, prin Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce meditez la el, inima mea să fie adusă într-o părtășie reală cu Domnul!”
Timp de peste 40 de ani, George Müller a umblat în puterea lui Dumnezeu și a văzut minuni. Care a fost secretul său? Și-a făcut timp în fiecare zi să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta trebuie să fie și „secretul” tău ca să vezi minuni!
de Jean Koechlin
Galateni 1:11-24
Ce fericire pentru noi că ne putem pune toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă evanghelia vestită de Pavel ar fi fost în felul omului, atunci, da, galatenii ar fi fost îndreptăţiţi să accepte completări sau modificări. Dar ea nu era deloc aşa. Iar pentru a atesta mai bine sursa divină a slujbei sale, apostolul istoriseşte în ce mod extraordinar i-a fost încredinţată. Dumnezeu l-a pus deoparte (v. 15), Dumnezeu i L-a descoperit pe Fiul Său în el, din nou Dumnezeu l-a format în şcoala Lui, fără instructori din rândul oamenilor, în pustia Arabiei. În plus, Hristos îl chemase într‑un mod direct, din înaltul cerului (Fapte 9).
Pavel, înainte de drumul său spre Damasc, ne învaţă că noi putem fi absolut sinceri şi, în acelaşi timp, absolut vrăjmaşi ai Domnului (Ioan 16.2). Cât de dragă însă îi ajunsese în prezent această adunare a lui Dumnezeu, altădată persecutată de el „peste măsură” (v. 13)! Să urmăm această pildă de devotament pentru Domnul şi pentru ai Săi, acest zel în vestirea credinţei (v. 23)! Şi să mai remarcăm că, înainte de a ne cere să vorbim altora despre Fiul Lui, Dumnezeu doreşte să-L „descopere” în noi (v. 16). El vrea să producă în inima noastră acea neasemuită cunoştinţă a lui Hristos, din care să decurgă mărturia noastră (2 Corinteni 4.6).
Mana Zilnica 