15 Februarie 2026
DOMNUL ESTE APROAPE
Domnul a vorbit lui Moise, zicând: „Vorbește lui Aaron și fiilor săi, zicând: Aceasta este legea jertfei pentru păcat: în locul unde se înjunghie arderea‑de‑tot să se înjunghie jertfa pentru păcat înaintea Domnului: este preasfântă. S‑o mănânce preotul care o aduce pentru păcat; să se mănânce într‑un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii“.
Levitic 6.24‑26
Să observăm că acestea sunt spuse nu celui care aduce jertfa, ci lui Aaron și fiilor săi. Într‑adevăr, cel care aducea jertfa trebuia s‑o înjunghie. Însă Dumnezeu nu așteaptă din partea celui care a păcătuit să aibă o mare înțelegere. De aceea, în grija Sa, El încredințează misiunea lui Aaron (Domnului Isus) și fiilor lui Aaron (credincioșilor duhovnicești) să aibă grijă ca cel care a păcătuit să înjunghie jertfa pentru păcat în locul unde se înjunghie arderea‑de‑tot, „ca nu cumva cineva să fie doborât de prea multă mâhnire“ (2 Corinteni 2.7).
„Preotul care va aduce jertfa pentru păcat, acela s‑o mănânce; să fie mâncată într‑un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii“ (versetul 26). Să nu uităm că acestea le‑au fost spuse lui Aaron și fiilor săi. Domnul Isus este deci primul care mănâncă jertfa pentru păcat. A mânca înseamnă a lăsa să pătrundă înăuntrul tău cele care vorbesc despre păcatul însuși și despre jertfa pentru acest păcat. Înseamnă deci a te face una cu păcatul. Aceasta a făcut Domnul Isus pe cruce. El a purtat acolo păcatele mele în trupul Său și a zis: „Sunt fărădelegile Mele“ (comparați cu Psalmul 40.12). El le‑a purtat în trupul Său pe cruce și, la fel ca în Levitic 16.21, pe toate le‑a mărturisit înaintea lui Dumnezeu ca păcate ale Sale, cu toate că erau ale mele. El S‑a făcut pe deplin una cu mine.
Atunci când Domnul Isus a fost făcut păcat și a purtat păcatele mele, la El nu a fost ceva doar în exterior, formal. El S‑a făcut pe deplin una cu mine și a simțit murdăria păcatelor mele, ca și cum ar fi fost păcatele Sale, cu toate că El în Sine este curat și sfânt. Și, pentru că sentimentele Sale nu erau tocite, ca la mine, prin păcatele care locuiesc înăuntru, El a simțit mult mai puternic mizeria și grozăvia păcatelor. El S‑a făcut una cu mine, ca și cum El ar fi înfăptuit acest păcat. Prin aceasta, El este în stare să exercite slujba preoțească.
H. L. Heijkoop
SĂMÂNȚA BUNĂ
Unde să mă duc de la Duhul Tău și unde să fug de la fața Ta? Dacă mă sui în ceruri, Tu ești acolo; dacă mă culc în Locuința morților, iată, Tu ești acolo.
Psalmul 139.7,8
Deghizarea lui Ahab
Regele necredincios Ahab a fost înștiințat de către profet că nu se va întoarce viu din război. Atunci împăratului i‑a venit o idee, prin care spera să scape de această soartă crudă. Deoarece la acea vreme în astfel de bătălii erau vizați în special regii și comandanții de oști, și‑a propus să intre în luptă în uniforma unui soldat obișnuit, pentru a rămâne necunoscut. Și tertipul lui a reușit să provoace confuzie în armata inamică. Dar, când un bărbat și‑a luat arcul și a tras la întâmplare, săgeata l‑a lovit pe regele deghizat chiar prin încheietura armurii. Era săgeata din tolba lui Dumnezeu! Astfel, Ahab a murit în seara aceleiași zile, întocmai cum spusese Domnul.
Această scenă solemnă ne arată că omul nu poate fugi de Dumnezeu. Cu toate acestea, mulți încearcă. Bogatul din parabola relatată de Luca a murit fără să fi fost împăcat cu Dumnezeu. El și‑a dus vinovăția în mormânt, fără iertare. Când s‑a trezit pe tărâmul morții, s‑a aflat deodată într‑un chin de nedescris, într‑un loc departe de Dumnezeu. Noi însă putem fi cruțați de o astfel de soartă, dacă stăm cu fața la El, mărturisindu‑ne vina înaintea Lui și crezând în Mântuitorul și în lucrarea Lui de pe cruce. Iar Dumnezeu ne va face părtași la binecuvântările poporului lui Dumnezeu. Nu ne vom mai teme niciodată de judecata divină. În același timp, primim binecuvântări spirituale: devenim copii ai lui Dumnezeu, primim Duhul Sfânt care va locui în noi, aparținem celor răscumpărați, avem viața veșnică, suntem în siguranță pentru totdeauna și ne bucurăm în așteptarea venirii Lui.
Citirea Bibliei: Neemia 9.4-25 · Proverbe 15.1-11
de Jean Koechlin
Psalmul 1
Psalmii (sau laudele) sunt supranumiţi şi inima Scripturilor, deoarece, sub forma lor poetică, ei exprimă în special sentimente. Vom găsi astfel redate, pe paginile psalmilor, suferinţa, neliniştea, teama, … dar şi încrederea, bucuria, mulţumirea. Sunt sentimentele israeliţilor credincioşi (pe care aceştia le vor cunoaşteîn timpul şi după domnia lui Antihrist); sunt sentimentele şi afecţiunile Domnului Isus (pe care‑L putem observa încărcându‑Se mai dinainte, din compasiune pentru rămăşiţa credincioasă a iudeilor, cu mâhnirile pe care aceasta le va avea de suportat); sunt şi sentimentele care‑i pot încerca, în împrejurările lor, pe credincioşii din toate timpurile.
Psalmul 1 se deschide cu trei versete care definesc trăsăturile celor care pot cânta aceşti psalmi (ale fericiţilor, despre care poetic se spune: ferice de cei…). Mai presus de toate, Dumnezeu o cere pe cea de pus deoparte, de separat de rău. Câtă aplicabilitate are v. 1 în viaţa de toate zilele! Este condiţia indispensabilă pentru a ne putea apoi bucura de Cuvânt (v. 2) şi pentru a aduce rod (v. 3; Ieremia 17.7,8; Ioan 15.5). Pomul sădit lângă pâraie de apă îl reprezintă pe credinciosul înrădăcinat în Hristos, care‑şi primeşte puterea de viaţă din El. Isus, ca Om, a împlinit perfect şi punerea deoparte şi desfătarea în legea Domnului şi plinătatea în rodire, toate spre gloria lui Dumnezeu.
NU RIDICA ZIDURI! | Fundația S.E.E.R. România
„Dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” (1 Corinteni 13:7)
Un autor necunoscut a scris următoarele cuvinte emoționante:
„Poza lor de la nuntă, de pe masă, își bătea joc de ei, două persoane ale căror minți nu se mai conectau. Se lăsase o barieră atât de grea între ei, încât nici tăvălugul cuvintelor, nici artileria atingerilor n-o mai puteau dărâma. Undeva, între primul dinte al celui mai mare copil și absolvirea celei mai mici fiice, se pierduseră unul de celălalt. De-a lungul anilor, fiecare a descâlcit încet acel ghem de ațe încâlcite numit „sine” și, în timp ce trăgeau de nodurile încăpățânate, fiecare își ascundea față de celălalt căutarea.
Uneori ea plângea noaptea și implora șoptit întunericul să-i spună cine era. El stătea întins lângă ea, sforăind ca un urs care hibernează, neștiind de iarna ei. Ea a urmat chiar un curs de artă modernă, încercând să se regăsească în culorile stropite pe o pânză, plângându-se celorlalte femei despre bărbații insensibili. S-a urcat într-un mormânt numit „birou”, și-a înfășurat mintea într-un giulgiu de figuri de hârtie și s-a îngropat în clienți… Încet-încet, s-a ridicat zidul între ei, cimentat de mortarul indiferenței.
Într-o zi, întinzând mâna unul către celălalt, au dat de o barieră peste sau prin care nu mai puteau trece… și, retrăgându-se din cauza pietrei reci, fiecare s-a îndepărtat de străinul de pe partea cealaltă. Pentru că atunci când dragostea moare, nu se întâmplă într-un moment de luptă furioasă și nici când trupurile aprinse își pierd căldura. Ea zace gâfâind, epuizată, dându-și sfârșitul la picioarele unui zid pe care nu l-a putut escalada!”
Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi este acesta: nu lăsați niciun fel de zid să se ridice între voi!
Mana Zilnica 