11 Februarie 2024
I-au pregătit deci o cină acolo.
În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu își răspândește mirosul.
Ioan 12.2; Cântarea Cântărilor 1.12
Nu s-a întâmplat des acest lucru, ca, în această lume tristă, cineva să-I pregătească Domnului o cină. Vedem că, în Betania, I-au pregătit în sfârșit o cină Celui care a pregătit o cină pentru întreaga lume. Acolo Împăratul a stat la masa Lui și acolo nardul miresei și-a răspândit mireasma. A fost un lucru binecuvântat ca Maria să stea la picioarele Domnului și să asculte cuvintele Sale, însă în acea împrejurare nu s-a răspândit mireasma nardului.
A fost de asemenea un lucru binecuvântat ca ea să cadă la picioarele Lui în ziua necazului ei și să fie mângâiată văzând lacrimile Lui, însă nici această împrejurare n-a făcut-o să-și aducă nardul înmiresmat. Însă atunci când Împăratul a stat la masa Lui, în mijlocul celor ai Săi, fără să mai trebuiască să-i susțină pe calea lor, nici să-i mângâie în necazurile lor și nici să le corecteze slăbiciunile și greșelile, ci odihnindu-Se în dragostea Lui, în comuniune și în intimitate cu cei ai Săi, atunci a fost momentul potrivit ca ea să vină cu vasul de alabastru și să toarne parfumul prețios de nard asupra Împăratului, iar casa să se umple de mirosul parfumului (Ioan 12.3). Prezența Împăratului la masa Lui este ceea ce produce închinarea celor ai Săi. Doar o inimă eliberată de necazurile ei, de exercițiile ei și de lucrarea ei asiduă se poate închina în prezența Împăratului.
A învăța la picioarele Lui este un lucru bun, însă învățarea nu este închinare. A fi mângâiat de lacrimile Sale de simpatie este minunat, însă mângâierea nu este închinare. Dar când pregătim o cină pentru Hristos – când Împăratul stă la masa Lui – nu mai este timpul pentru instruire și pentru mângâiere. Acolo lăsăm deoparte suferințele noastre, ignoranța noastră, grijile de zi cu zi și, la cina Sa, doar El ne preocupă mintea și inima. Iar când inima este plină cu Hristos, ne închinăm – nardul nostru „își răspândește mirosul”.
H. Smith
Fiul lui Dumnezeu … m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.
Galateni 2.20
Hristos, Locțiitorul nostru
Ca oameni răscumpărați, să nu uităm niciodată că viața noastră păcătoasă ne-ar fi dus în cele din urmă într-un loc de chin. Partea noastră ar fi fost pedeapsa veșnică, departe de Dumnezeu. Ce groaznic! Dar cum am putut scăpa de această destinație sumbră?
Dumnezeu ne-a arătat singura cale de ieșire posibilă, prin credința în Fiul Său, Isus Hristos, care a luat locul nostru la judecată. Ce mare fericire pentru noi!
Acum Îl putem adora pe El, Locțiitorul nostru. Când soldații și marii preoți L-au luat prizonier pe Domnul Isus, El le-a spus: „Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă” (Ioan 18.8). Într-o altă împrejurare Îl auzim spunând: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care își dă viața pentru prietenii săi” (Ioan 15.13).
Recunoaștem noi dragostea Lui nespus de mare pentru noi? Tocmai în suferințele pe care a trebuit să le îndure pe crucea de la Golgota a fost încercat cel mai profund. Ucenicii L-au abandonat. Dușmanii și-au revărsat toată răutatea asupra Lui. Însuși Dumnezeul cel sfânt a trebuit să-L părăsească și să-L pedepsească. De ce? Pentru că El a luat asupra Sa toate păcatele noastre și a stat înaintea lui Dumnezeu la judecată pentru noi. Acolo ar fi fost locul nostru, dar dragostea Lui pentru tine și pentru mine a fost mai puternică decât toate.
Lui I se cuvine închinarea noastră, Lui vrem să-I mulțumim!
Citirea Bibliei: Numeri 23.13-30 · Matei 13.44-50
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
ACCEPTAREA ALTORA | Fundația S.E.E.R. România
„Primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos…” (Romani 15:7)
Uneori oamenii nu sunt ușor de acceptat; pot fi „cu toane”, enervanți… pot fi egoiști, critici, disprețuitori, agresivi sau emfatici… Uneori ai vrea să le spui ce gândești, să le dai ce merită – orice altceva, dar nu acceptare. Porunca „primiți-vă unii pe alții” nu ne convine! Și dacă s-ar fi rezumat la atât, ne-am fi putut noi eschiva cumva, spunând că apostolul s-a referit fără îndoială la persoane cumsecade, rezonabile și acceptabile. Dar nu, el continuă adăugând: „cum v-a primit și pe voi Hristos.” Ai fost tu cumsecade, rezonabil și acceptabil? Nu, dar El te-a primit – cu defectele tale, așa cum ești – și încă te primește!
Poate spui: „Dar cineva trebuie să-i îndrepte pe acești oameni și să le ceară să se poarte frumos, nu-i așa?” Adică așa cum ți-a cerut și ție Hristos, înainte să te primească?! Creștinii din Roma acceptau cu greu frații mai puțin experimentați și apostolul Pavel i-a mustrat: „Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice… fiindcă Dumnezeu l-a primit…” (Romani 14:1-3).
A-i îndrepta pe oameni nu intră în atribuțiile noastre; acceptarea, însă, da. Dumnezeu ne cheamă să-i acceptăm pe cei ce nu sunt spirituali, pe cei carnali, insuportabili, cu o doctrină înșelătoare, pur și simplu „răi”. Nu trebuie să-i aprobi, nu trebuie să-ți placă de ei sau să fii de acord cu ei, dar acceptarea lor nu este ceva opțional. Nu există clasă de elită, privilegiată, sau un „cerc de inițiați”! Noi suntem pe calea cea dreaptă datorită acestor două realități: păcatul nostru și crucea!
Iudeii și neamurile se disprețuiau unii pe alți, chiar și după mântuire. Toți doreau ca ceilalți să se schimbe și să devină ca ei. Dar apostolul Pavel a tăiat răul de la rădăcină, a pus punctul pe i și le-a spus ce a făcut Hristos în sensul acesta: „El… a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.” (Efeseni 2:14-16). Datoria noastră este să-i acceptăm pe oameni… și să-L lăsăm pe Dumnezeu să-i schimbe!
e>Partajează asta:
Mana Zilnica 