10 Ianuarie 2024
Și noi avem mai tare cuvântul profetic, la care bine faceți că luați aminte (ca la o lumină strălucind într-un loc întunecos), până se va ivi ziua și va răsări steaua de dimineață în inimile voastre.
2 Petru 1.19
„Cuvântul profetic” era făcut și mai tare pentru sfinții cărora Petru li se adresa. Această viziune a celor trei ucenici confirmase ceea ce profeții vestiseră, condensând totul, ca să spunem așa, într-un tablou unic, în care fiecare lucru era așezat la locul lui. Apostolul nu spune că profeția era punctul esențial al lucrurilor pe care Cuvântul li le vestea – deoarece existau lucruri și mai înalte și mai prețioase decât împărăția sau decât „puterea și venirea” – ci doar subliniază faptul că profeția, cea care le vestise, fusese făcută și mai tare prin această viziune. Precum întreaga profeție, această viziune era o lumină care ilumina locul întunecos, care făcea posibilă distingerea lucrurilor și care lumina cărarea creștinului pentru a fi pus în gardă împotriva capcanelor întunericului.
Desigur, această lampă profetică nu era neînsemnată, iar transfigurarea o făcea și mai distinctă, însă exista o altă lumină decât lampa profetică, o lumină emanată de un astru, de Hristos Însuși, ca stea a dimineții. Nu era nici lampa, nici chiar soarele dreptății din împărăția viitoare, ci era steaua de dimineață – o lumină a harului curat care emană doar din El, lumina dragostei, lumina unui Hristos care vine să-i ia la Sine pe ai Săi! Această lumină, în contrast cu lampa, este cea care prevestește ziua gata să apară, steaua de dimineață răsărită în inimile lor. Acești creștini evrei, ca și toți ceilalți creștini, nu aveau încă lumina, dar ea exista în inimile lor, iar ei dețineau toate binecuvântările pe care mâinile lor nu le atinseseră încă.
Steaua dimineții în inimile lor era descoperirea dată lui Pavel pentru credincioși, dată și lui Ioan în Apocalipsă, iar aici, dată lui Petru; este marele adevăr care face să tresalte, pline de speranță, inimile tuturor sfinților. Acest adevăr aparținea și acestor creștini, care nu aveau nimic altceva decât speranța legată de Hristos, pentru a fi întăriți și încurajați în prețioasa lor credință.
H. Rossier
El a mai zis: „Un om avea doi fii”.
Luca 15.11
Întoarcerea acasă dintr-o țară îndepărtată (2)
Prin cuvintele introductive ale parabolei fiului risipitor, Isus arată originea omului. El este o creatură a lui Dumnezeu, avându-și originea în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în noi toți” (Efeseni 4.6). În calitate de Creator, El este Dumnezeul și Tatăl tuturor oamenilor.
Nu este deloc întâmplător faptul că Dumnezeul cel veșnic l-a creat pe om într-un mod special și a suflat în el „suflare de viață” (Geneza 2.7). Pentru că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și pentru că suntem creaturi înzestrate cu rațiune (Geneza 1.26), vom da socoteală înaintea Lui de viața pe care o ducem. Acest lucru înseamnă că suntem direct și personal răspunzători în fața lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a încredințat – daruri și abilități – în bunătatea Sa.
În plus, avem obligația de a-L reprezenta pe Dumnezeu în această lume, pentru că noi suntem creați după chipul Lui, iar chip înseamnă reprezentare. Prin urmare, fiecare om Îi datorează supunere și ascultare.
Cei doi fii din această parabolă îi reprezintă pe oameni așa cum sunt ei din fire. Și sunt responsabili în fața Dumnezeului, Căruia Îi datorează existența lor. Deși Dumnezeu este Creatorul lor, ei încă nu sunt „născuți din Dumnezeu”. Ei au nevoie de o naștere din nou (Ioan 3.3), de o întoarcere la Dumnezeu, așa cum vom vedea în această parabolă.
Citirea Bibliei: Numeri 6.1-27 · Matei 5.13-20
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
TREBUIE SĂ ÎNGRIJEȘTI DE CEI NEVOIAȘI (3) | Fundația S.E.E.R. România
„Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac…” (Psalmul 41:1).
Trei sferturi din venitul mondial ajunge în buzunarele a 20% din populație. Să ne gândim în felul următor, ipotetic desigur: 10 fermieri locuiesc în aceeași localitate și câțiva dintre ei au 10 vaci. Însă aceste vaci nu sunt distribuite în mod egal, adică o vacă la un fermier. Mai degrabă este așa: 2 fermieri dețin 8 vaci, în timp ce 8 fermieri împart 2 vaci. Ți se pare corect? Cei doi fermieri care au opt vaci ar putea spune cu ușurință: „Am muncit pentru vacile mele.” Dar întrebarea care se ridică este ce responsabilitate pune Dumnezeu pe cei „avuți” în raport cu cei „ne-avuți”? Mai întâi, să simți grijă și compasiune. În al doilea rând, să ieși din zona de confort și să faci ceva în ce-i privește. De ce?
Pentru că: „Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac, căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte. Domnul îl păzeşte şi-l ţine în viaţă. El este fericit pe pământ şi nu-l laşi la bunul plac al vrăjmaşilor lui. Domnul îl sprijină când este pe patul de suferinţă: îi uşurezi durerile în toate bolile lui.” (Psalmul 41:1-3). Când îi binecuvântezi pe cei săraci, Dumnezeu te binecuvântează! Așadar, fă din această rugăciune și rugăciunea ta: „Doamne, Tu ai promis că pe săraci îi vom avea mereu printre noi. Ajută-mă să mă asigur că și reversul este adevărat: că sunt mereu printre cei săraci – ajutându-i, încurajându-i și întinzându-le o mână de ajutor de câte ori pot. Dă-mi ocazia să Te iubesc, Dumnezeul meu invizibil, slujindu-i pe cei săraci foarte vizibili din colțul meu de lume. Ajută-mă să fiu creativ și nu superior, să încurajez fără să fiu egoist, să fiu curajos dar nu necugetat! Fie ca cei săraci să Te binecuvânteze și datorită mie… Amin!”
de Jean Koechlin
Geneza 5:21-32
Acest capitol cuprinde o stranie şi totodată o notabilă excepţie de la legea morţii. Enoh trăieşte 65 de ani, apoi umblă cu Dumnezeu timp de 300 de ani, după care Dumnezeu îl ia. Nu se dau nici un fel de detalii despre umblarea lui cu Dumnezeu, nici despre răpirea lui care este, pe scurt, ultimul pas al acestei umblări. Dar ce minunat rezumat al unei vieţi!
Ştim noi oare ce înseamnă a umbla cu Dumnezeu măcar o singură zi dintr-un an? Prin umblarea credinţei, Enoh are un loc pe lista martorilor străluciţi din cap. 11 al cărţii Evrei (v. 5). Numele lui înseamnă „învăţat” şi, asemeni lor, învăţat de Dumnezeu, el Îl contemplă, prin credinţă, dincolo de lucrurile prezente, pe Domnul care vine să domnească „cu zecile de mii de sfinţi” (Iuda 14). Această viziune îl menţine separat de cei care vor fi judecaţi.
Curând, ca şi Enoh, toţi credincioşii găsiţi în viaţă vor fi luaţi de pe pământ fără să treacă prin moarte, când, potrivit promisiunii Sale, Domnul Isus va veni pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.17). A învăţat oare fiecare dintre cititorii noştri acest adevăr, fericit pentru toţi cei pregătiţi, dar solemn pentru cei care nu sunt pregătiţi?
Să notăm că Dumnezeu nu trimite judecata Sa în lume înainte să fi dat promisiunea binecuvântării: Noe semnifică „mângâiere şi odihnă”.
Mana Zilnica 