29 Decembrie 2023
Când se ridica norul de pe cort, atunci porneau fiii lui Israel; și, în locul unde stătea norul, acolo așezau fiii lui Israel tabăra. După porunca Domnului porneau fiii lui Israel și după porunca Domnului rămâneau în tabără.
Numeri 9.17,18
Ar fi fost imposibil de conceput o scenă mai plăcută ca cea din pasajul de mai sus, care să prezinte adevărata dependență și supunere față de călăuzirea divină. Nu exista nicio urmă de pas sau vreun indicator care să-i călăuzească prin „acea pustie mare și înfricoșătoare” (Deuteronom 8.15). Ar fi fost inutil să caute vreun drum pe care trecuseră alții înainte. Ei depindeau în întregime de Dumnezeu pentru orice pas al drumului lor. Erau într-o așteptare permanentă. Acest lucru, pentru o minte nesupusă, pentru o voință nezdrobită, ar fi de nesuportat; dar pentru un suflet care Îl cunoaște pe Dumnezeu, care se încrede în El și care își găsește plăcerea în El, nimic nu poate fi mai binecuvântat.
În aceasta constă esența întregii probleme: Îl cunoaște sufletul pe Dumnezeu, Îl iubește și se încrede în El? Dacă așa stau lucrurile, inima își va găsi plăcerea să trăiască în dependență absolută față de El. Dacă nu, o astfel de dependență va fi cu totul insuportabilă. Omului nenăscut din nou îi place să aibă o gândire proprie – îi place să-și imagineze că este liber – îi place să creadă că poată să facă ceea ce vrea, să meargă unde îi place și să spună ce îi place. Aceasta este cea mai mare înșelătorie! Omul nu este liber; el este sclavul lui Satan. Acest lucru se petrece de șase mii de ani, de când s-a vândut pe sine aceluia care de atunci l-a ținut, și încă îl ține, în sclavie spirituală. Da, Satan îl ține pe omul natural, neconvertit și nepocăit într-o sclavie teribilă. El i-a legat mâinile și picioarele cu lanțuri și cătușe care nu se văd în adevăratul lor caracter, din cauza poleielii cu care el le-a acoperit, într-un mod atât de atrăgător. Satan stăpânește asupra oamenilor prin intermediul poftelor, al patimilor și al plăcerilor de care aceștia sunt guvernați. El le stârnește pofte în inimi, iar apoi le satisface cu lucrurile care sunt în lume, iar oamenii își imaginează în mod zadarnic că sunt liberi, deoarece își pot satisface dorințele. Însă aceasta este doar o iluzie nebunească; mai curând sau mai târziu se vor convinge însă de acest lucru. Nu există libertate, cu excepția aceleia cu care Hristos eliberează oamenii. El este Acela care a spus: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera”; și din nou: „Dacă Fiul vă va elibera, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8.32,36).
C. H. Mackintosh
El a dat hrană celor care se tem de El.
Psalmul 111.5
Înainte de a Mă chema, le voi răspunde
Într-o casă singuratică din munții Scoției trăia o văduvă temătoare de Dumnezeu. Ea era foarte săracă, dar trăia cu Dumnezeu și se încredea în El și în promisiunile din Cuvântul Său.
În plină iarnă, cu geruri aspre, proviziile ei de alimente se terminaseră. Ultimul ovăz pentru terciul zilnic fusese consumat. Și totuși, văduva s-a dus seara liniștită la culcare, crezând că Dumnezeu Se va îngriji dimineața următoare de hrana ei.
Dimineața s-a trezit pe un viscol cumplit. Toate drumurile erau blocate și nu exista nicio posibilitate de a chema pe cineva în ajutor. Văduva a făcut focul, a pus apă și sare într-o oală și s-a gândit: „Între timp să mă rog Domnului și să-I cer cele necesare”. Astfel a mers în camera ei, a îngenuncheat și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru toată grija pe care i-o arătase zi de zi. Apoi I-a spus despre necazul ei.
În timp ce se ruga, i s-a părut că cineva bate la ușă. Bătaia devenea tot mai puternică. Într-adevăr, când a deschis, a recunoscut sub paltonul acoperit de zăpadă pe fiica unui țăran din vecinătate. Ea a intrat și a lăsat jos un mic sac spunând: „Nu știu ce s-a întâmplat astăzi cu tata. Nu m-a lăsat în pace până nu am plecat pentru a vă aduce aceste alimente…”.
Deodată s-a oprit și a privit-o uimită pe femeia în vârstă. Ea nu o mai asculta, ci foarte mișcată și-a împreunat mâinile și a început să-I mulțumească cu glas tare lui Dumnezeu. „Înainte de a Mă chema, le voi răspunde; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta” (Isaia 65.24).
Citirea Bibliei: 2 Cronici 35.16-27 · Apocalipsa 21.15-27
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
O INIMĂ PLINĂ DE BUNĂTATE | Fundația S.E.E.R. România
„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui…” (Luca 6:45)
De unde vine bunătatea, și cum o poți cultiva mai mult în deciziile și faptele tale zilnice? Unii cred că bunătatea ține de cap, și că o bună gândire duce la o viață bună. În zilele noastre, toți politicienii dau impresia că educația este panaceul pentru toate problemele din societate. Cu toate acestea, educația minții, fără a accentua în egală măsură integritatea inimii, va produce doar niște monștri isteți. Dacă numai educația ar fi răspunsul, infracțiunile funcționarilor ar scădea cu siguranță. Alții cred că bunătatea ține de mâini.
Ei spun că bunătatea înseamnă să-i tratezi pe oameni bine. Dar faptul că o persoană face binele nu o transformă într-o persoană bună. Criminalii condamnați la moarte poate că sunt buni cu mamele lor, dar ei nu sunt indivizi buni. Adevărul este că bunătatea nu se localizează nici în cap, nici în mâini, ci în inimă. Domnul Isus, cel mai bun om care a trăit vreodată, a spus: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui.” Bunătatea nu ține numai de ceea ce știm sau facem, ci ține de ceea ce suntem. Când te gândești la viața care-ți stă înainte, ceea ce contează cu adevărat nu este cât trăiești, ci cât de bine trăiești.
Sir Francis Bacon (om de știință, jurist și autor englez, care a fost și un creștin evlavios) a spus cândva: „Dintre toate virtuțile și demnitățile gândirii, bunătatea este cea mai mare, fiind caracterul Divinității; fără ea, omul este un obiect ocupat, răutăcios și deplorabil.” Așadar, în dorința ta de a face binele, apropie-te mai mult de Dumnezeu. La urma urmelor, tu devii asemenea cu cei cu care te întovărășești. Și nu uita că ceea ce te face fermecător și atractiv este bunătatea ta!
de Jean Koechlin
Apocalipsa 21:9-27
După ce a întredeschis perdeaua din faţa stării veşnice (v. 1-8), Duhul face un pas în urmă, revenind la perioada domniei lui Hristos. Ne prezintă o cetate care nu este nicidecum Roma sau Babilonul, ci Ierusalimul sfânt, „Mireasa, soţia Mielului”. Toată această descriere este simbolică. Simţurile noastre de acum nu pot percepe, nici minţile noastre nu pot concepe cele care aparţin noii creaţii (1 Corinteni 13.12). De exemplu, cum să-i explici unui orb din naştere ce sunt culorile? Dumnezeu ia lucrurile cele mai frumoase şi mai rare de pe pământ: aurul, pietrele preţioase, pentru a ne face o idee despre ceea ce ne este pregătit în cer. Lumina ei şi zidurile de iaspis (v. 11, 18) ne spun despre manifestarea gloriilor lui Hristos în şi prin Biserică (cap. 4.3). Aceasta este iluminată de lumina care străluceşte în lampă: gloria lui Dumnezeu „concentrate” în Miel (v. 23). La rândul ei, cetatea sfântă răspândeşte această lumină divină spre folosul pământului milenial (v. 24). Este ceea ce sugerează Ioan 17.22: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu Eu în ei şi Tu în Mine; ca lumea să cunoască”.
Şi cum ar putea intra vreun lucru „întinat” în locul unde locuieşte Domnul? (v. 27; citiţi 2 Corinteni 7.1).
Mana Zilnica 