15 Decembrie 2023
Dar bărbatul care va fi curat și nu va fi în călătorie și va pregeta să țină Paștele, sufletul acela va fi nimicit din poporul său, pentru că n-a adus darul Domnului la timpul hotărât; bărbatul acela își va purta păcatul.
Numeri 9.13
În fața acestui subiect solemn am putea întreba: Nu este oare un lucru la fel de serios și acum, ca un creștin să neglijeze, săptămână de săptămână și lună de lună, Cina Domnului? Am putea să ne imaginăm că Acela care, în Numeri 9, hotăra ca evreul care neglija Paștele să fie nimicit din popor ar putea să fie indiferent când cineva neglijează Cina Domnului? Nu putem crede acest lucru nici măcar pentru un moment. Chiar dacă acest lucru nu echivalează cu nimicirea cuiva din Adunarea lui Dumnezeu – Trupul lui Hristos – suntem noi autorizați, din acest motiv, să fim neglijenți? Nicidecum! Din contră, acest lucru ar trebui să-l facă pe creștin și mai atent cu privire la celebrarea celui mai prețios ritual, anume „vestirea morții Domnului până va veni El”.
Pentru un israelit evlavios nu exista niciun lucru care să poată fi comparat cu Paștele, deoarece acesta era amintirea răscumpărării. În același fel, pentru un creștin evlavios, nu este niciun lucru care să poată fi comparat cu Cina Domnului, pentru că aceasta reprezintă amintirea răscumpărării lui și a morții Domnului Său. Din toate exercițiile de inimă pe care le poate avea creștinul, nu este nimic mai prețios, nimic mai expresiv, nimic care să ni-L aducă pe Hristos mai aproape și într-un mod atât de solemn înaintea inimii, așa cum o face Cina Domnului. El poate și cu alte ocazii să cânte despre moartea Domnului său, poate să se roage cu privire la aceasta, poate să citească despre ea și poate să asculte diferite lucruri privitoare la ea; însă doar la Cină vestește această moarte.
În Luca 22.19,20 avem instituirea Cinei; în Fapte 20.7 avem celebrarea Cinei; iar în 1 Corinteni 11.23-26 avem explicația Cinei. Și putem spune că în instituire, în celebrare și în explicație avem o funie împletită în trei, care nu se rupe ușor și care ne leagă sufletele de cel mai prețios ritual.
C. H. Mackintosh
Acum, iată, aduc cele dintâi din roadele pământului pe care Tu, Doamne, mi le-ai dat.
Deuteronom 26.10
Cel dintâi pește din undiță
În ținutul canadian Labrador trăiește Marcus, un băiat eschimos. Locuiește împreună cu părinții săi într-o colibă sărăcăcioasă. Doar prin vânat și pescuit își hrănește tatăl mica familie.
Atunci când are voie să meargă cu tatăl său la pescuit în mica sa barcă, pentru Marcus este o zi mare. Tatăl îi dă o undiță și Marcus poate să o lase singur în apă, iar după aceea să o miște încet încoace și încolo.
Deodată Marcus scoate un chiot de bucurie. Firul este tras în adânc și îi scapă printre degete. Tatăl său vrea să-l ajute, dar Marcus reușește singur: un cod mare se zbate în barcă. „Este peștele meu”, spune Marcus, „eu singur l-am prins.”
Acasă, peștele este sărat și pus la uscat. Câteva zile mai târziu, tatăl și fiul pleacă spre casa misionară. Marcus duce sub braț codul său.
„Ce ai acolo, Marcus?”, îl întreabă misionarul. „Acest pește Îi aparține Domnului Isus”, spune Marcus. Misionarul nu înțelege ce vrea să spună băiatul și tatăl îi explică: „Am citit în Biblie că poporul Israel a adus odinioară lui Dumnezeu cele dintâi roade. De aceea și Marcus vrea să-I aducă Domnului Isus primul pește pe care l-a prins”.
„Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must” (Proverbe 3.9,10).
Citirea Bibliei: 2 Cronici 28.1-15 · Apocalipsa 14.1-8
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CREDINȚA CARE ADUCE ROD | Fundația S.E.E.R. România
„Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6)
În acest verset sunt trei adevăruri care îți vor face credința mai eficientă – primul: crede că Dumnezeu este! Forța limbajului folosit aici este mult mai mare decât o recunoaștere vagă a existenței lui Dumnezeu. Omenirea își revendică o mulțime de dumnezei, dar Dumnezeul Bibliei nu este unul dintre ei – și nici măcar cel mai bun dintre ei. El este Singurul Dumnezeu Adevărat! Și acest verset ne spune că El este prezent și activ în mod unic, autentic și permanent! Al doilea adevăr: crede că Dumnezeu poate!
Când doi orbi s-au apropiat de Isus, cerând vindecare, El i-a întrebat: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:28-29). Și ei au putut vedea numaidecât. Domnul Isus știa că-i poate vindeca, dar El a dorit ca ei să fie convinși că El poate. Până nu crezi în puterea lui Dumnezeu de a-ți împlini nevoile, tu nu ai nicio temelie pe care să-ți fundamentezi încrederea și rugăciunile. Al treilea adevăr: crede că Dumnezeu vrea! După ce știi că El poate, trebuie să mai faci un pas al credinței.
Un lepros s-a apropiat de Domnul Isus spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureți.” Isus S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Și îndată el a fost curăţat de lepra lui. (Matei 8:2-3). Este Dumnezeu dornic? Fără urmă de îndoială! Să ne gândim la promisiunea Sa: El – nu noi – este Cel ce „răsplătește pe cei ce-L caută”. Așadar, Dumnezeu poate și în același timp dorește să-ți împlinească nevoia!
de Jean Koechlin
Apocalipsa 10:1-11; 11:1-13
Capitolele 10 şi 11.1–13 se intercalează între a şasea şi a şaptea trâmbiţă, aşa cum capitolul 7 forma o paranteză între a şasea şi a şaptea pecete. Din nou Hristos apare sub înfăţişarea unui „alt înger”, aici de asemenea însoţit de semne de har. Norul în care este învăluit şi stâlpii de foc pe care stă amintesc de grija pe care i–a purtat–o Dumnezeu lui Israel în pustie (Exod 13.21,22). Curcubeul (comp. cu cap. 4.3) vorbeşte despre legământul lui Dumnezeu cu pământul (Geneza 9.13). Promisiunile Sale sunt în felul acesta amintite indirect.
Dar Hristos posedă şi atributele autorităţii: faţa Lui este asemănătoare cu soarele şi El Îşi revendică drepturile de a stăpâni lumea. Într–o mână El are „o carte mică deschisă” (v. 2), reprezentând o scurtă profeţie descoperită deja în Vechiul Testament. Este vorba despre cea de–a doua „jumătate a săptămânii” necazului celui mare (Daniel 9.27), în timpul căreia Dumnezeu mai recunoaşte încă templul, altarul şi pe „cei care se închină acolo”.
Un detaliu remarcabil, aceşti trei ani şi jumătate sunt evaluaţi în luni (42), pentru a vorbi despre asuprire (cap. 11.2), dar de asemenea în zile (1260), pentru a măsura mărturia rămăşiţei credincioase. Dumnezeu a socotit fiecare din aceste zile şi ştie ce reprezintă, ce curaj şi ce suferinţe implică (Psalmul 56.8).
Mana Zilnica 