18 Septembrie 2023
Iar noi suntem datori să-I mulțumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, frați preaiubiți de Domnul, că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire în sfințirea Duhului și în credința adevărului, la care v-a chemat prin evanghelia noastră, ca să dobândiți gloria Domnului nostru Isus Hristos.
2 Tesaloniceni 2.13,14
Acești credincioși erau frați preaiubiți de Domnul. Dragostea lui Hristos se afla la temelia a tot ceea ce se făcuse cu privire la ei. Dumnezeu îi alesese de la început. Care era acest început, dacă nu acela care ne cufundă în eternitatea infinită, în care Cuvântul era deja (Ioan 1.1)? În momentul în care totul încă urma să fie creat, acești tesaloniceni erau deja obiecte ale alegerii lui Dumnezeu; iar aceasta, în ce scop? Pentru mântuire. Mântuirea era scopul pe care Și-l propusese pentru ei, în opoziție cu omul păcatului, care se așezase pe sine însuși pe calea pierzării și îi antrenase în ea pe toți cei care „n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți”, căci n-au voit.
Prin urmare, ce este această mântuire? În primul rând, este eliberarea absolută de păcat și de toate consecințele acestuia. Înainte ca păcatul să fi fost introdus în lume, Dumnezeu Se ocupase deja de această problemă; iar când Satan părea să fi câștigat partida, toate planurile și intențiile sale erau deja sortite nimicirii. Dumnezeu hotărâse să desființeze toate consecințele păcatului: moartea, mânia lui Dumnezeu, judecata, astfel încât cei răscumpărați, eliberați din această cumplită robie, să se poată bucura, în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu, de viață, de favoarea lui Dumnezeu, de glorie! – Dar, în al doilea rând, mântuirea înseamnă introducerea în lumina desăvârșită a prezenței lui Dumnezeu, potrivit cu deplina acceptare a lui Hristos. Aceasta nu putea să aibă loc decât dacă Hristos lua mai întâi locul meu și apoi mi-l dădea pe al Său.
H. Rossier
Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm și preamărim Numele Tău cel slăvit. … Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce Îți aducem.
1 Cronici 29.13,14
Îmbogățire prin dăruire
Versetul de astăzi este ilustrat prin următoarea întâmplare: În anul 1698, predicatorul german August H. Francke a pus piatra de temelie a unui orfelinat pentru copiii abandonați. În perioada construcției, Francke a ajuns într-o mare dificultate: nu mai avea fonduri, deși avea nevoie stringentă de ele pentru continuarea lucrării. Într-una din zile, o văduvă creștină, săracă, a venit la ușa lui și l-a rugat să o ajute cu un ducat (o monedă de aur). Din cauza situației financiare precare, Francke a fost nevoit să-i spună, cu părere de rău, că nu o poate ajuta. Descurajată, femeia a început să plângă. Mișcat de lacrimile ei, Francke a rugat-o să aștepte acolo cât timp el se va ruga în camera alăturată. Cu încredere că Dumnezeu va purta de grijă pentru nevoile lui, i-a dat văduvei ultimii săi bani, căci „cine are milă de sărac împrumută pe Domnul și El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbe 19.17).
După două zile, Francke a primit doisprezece ducați de la o doamnă bogată și alți doi de la un prieten din Suedia. Deja considera că a fost prea mult răsplătit pentru gestul său, însă nu a trecut mult timp și i s-a comunicat că urma să primească 500 de ducați din veniturile proprietății unui prinț pentru continuarea lucrărilor la orfelinat. La auzul acestei vești, Francke a fost copleșit de lacrimi de recunoștință. Prin sacrificiul făcut pentru a ajuta o văduvă nevoiașă, Francke nu a sărăcit nicidecum, ci a primit cu mult mai mult. El a putut spune ca și David: „Doamne Dumnezeul nostru, din mâna Ta este tot acest belșug … și ale Tale sunt toate” (1 Cronici 29.16).
Citirea Bibliei: Judecători 13.1-10 · 2 Corinteni 11.22-33
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
FII SENSIBIL FAȚĂ DE CEILALȚI! | Fundația S.E.E.R. România
„Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:4)
Deseori, într-o relație sau într-o prietenie, nu suntem conștienți de nevoile celuilalt. Ajungem să fim împietriți. Încetăm să mai ascultăm. Uităm de presiunile la care este supus celălalt. Simplu spus, cauza multor probleme dintr-o relație este insensibilitatea.
Toți oamenii cu care te întâlnești au nevoie de bunătate. Cei ce stau lângă tine în biserică au suferințe mari, iar tu adesea nu-ți dai seama de ele. Un exemplu foarte bun de sensibilitate găsim în viața regelui David, după ce Ionatan, prietenul său – fiul lui Saul – a fost ucis. Ajuns pe tron de câțiva ani, David a avut o dorință neobișnuită. A întrebat dacă mai există cineva din familia lui Saul căruia să-i facă bine din pricina lui Ionatan. Și astfel l-a descoperit pe Mefiboșet, nepotul lui Saul și fiul lui Ionatan. Când David a trimis să fie adus la el, mai mult ca sigur că Mefiboșet, care era olog, s-a gândit: „Voi fi ucis, pentru că fac parte din vechea dinastie.”
Să reținem, însă, cuvintele împăratului David: „Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău Saul, şi vei mânca totdeauna la masa mea.” (2 Samuel 9:7). Reacția lui Mefiboșet este interesantă. El a respectat protocolul palatului regal, s-a închinat, și a spus: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?” (vers. 8)
Evreii îi considerau, atât pe câini cât și pe cei dintre neamuri – necurați. Mefiboșet se simțea ca un câine și se aștepta să fie tratat ca atare. Dar iată ce trebuie să reținem și să învățăm și noi: David și-a luat timp, a depus efort și a fost sensibil la nevoile lui Mefiboșet.
Unul dintre pericolele succesului este acela că te poate face insensibil față de ceilalți. Așadar, care este persoana față de care ai putea, sau ar trebui, să fii sensibil astăzi?
de Jean Koechlin
1 Timotei 1:12-20
Dacă cineva putea face o comparaţie între robia legii şi evanghelia harului, acesta era fariseul Saul din Tars, devenit apostolul Pavel. Fidelitatea lui faţă de lege nu-l împiedicase cu nimic să ajungă cel dintâi dintre păcătoşi. Nu-L prigonise el chiar pe Isus, în timp ce îi persecuta cu înverşunare pe ai Săi? Fără falsă smerenie, el se declara mai rău decât toţi păcătoşii enumeraţi în versetele 9 şi 10. Dar tocmai pe aceşti vinovaţi, şi nu pe cei drepţi, a venit Hristos Isus să-i mântuiască (Matei 9.13). Şi, pentru că a putut fi mântuit chiar cel dintâi dintre păcătoşi, nimeni nu-şi poate spune că este prea păcătos pentru a putea beneficia de har.
„Mi s-a arătat îndurare”, strigă apostolul în două rânduri (v. 13, 16). El măsoară grandoarea acestei îndurări în raport cu grozăvia propriei mizerii şi imediat adorarea se înalţă din inima lui (v. 17). Dacă adesea ne bucurăm atât de puţin de har, aceasta este poate pentru că nu a fost suficient de profundă convingerea noastră de păcat. „Cel căruia i se iartă puţin” ~ sau mai puţin decât gândeşte ~ „iubeşte puţin” (Luca 7.47).
Prietene încă indiferent, răbdarea Domnului s-a manifestat şi înspre tine, până acum. Nu-L mai lăsa să aştepte!
Mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Mana Zilnica 