16 Septembrie 2023
Dar unul dintre ei, Caiafa, … le-a spus: „Voi nu știți nimic, nici nu gândiți că este de folos pentru noi să moară un singur om pentru popor și să nu piară toată națiunea”. Dar aceasta n-a spus-o de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profețit că Isus urma să moară pentru națiune; și nu numai pentru națiune, ci și ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți.
Ioan 11.49-52
Din acest pasaj vedem că, în ciuda tuturor răutăților intenționate ale oamenilor, Dumnezeu are grijă să-Și împlinească planurile; și, pentru împlinirea acestor planuri, Isus trebuia să moară. Dumnezeu folosește răutatea marelui preot pentru a anunța profetic moartea lui Hristos. Caiafa, lăsând deoparte orice pretenție de dreptate, lucrând doar în spiritul pragmatismului, susține că, în ciuda tuturor minunilor făcute de Isus și în ciuda a tot ceea ce credeau mulți din popor despre El, este mai bine ca El să moară, decât să piară întreaga națiune. În cazul lui Caiafa, ca și în cazul politicienilor acestei lumi, atenția este îndreptată nu spre ceea ce este drept, ci spre ceea ce este profitabil. Caiafa este gata să crucifice un Om drept, pentru a salva, dacă este posibil, o națiune vinovată.
Sfatul oamenilor răi a fost că „Isus trebuie să moară pentru națiune”. Însă acest lucru a fost și în acord cu sfatul bine stabilit și potrivit cunoștinței mai dinainte a lui Dumnezeu, că El trebuia să moară, deși din motive cu totul diferite de cele avansate de egoismul omului. Dacă Isus trebuia să moară, acest lucru nu era pentru a scăpa o generație rea de la împrăștiere, ci ca „să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți”.
Deci era adevărat că Isus avea să moară, dar „nu numai pentru națiune”, ci pentru orice copil din familia lui Dumnezeu. Oile lui Hristos nu se limitează la cele scoase din staulul iudaic, copiii lui Dumnezeu neaflându-se doar în națiunea lui Israel. Prin moartea lui Hristos va exista o mare grupare de păcătoși, formată din cei dintre iudei și dintre națiuni, convertiți și făcuți copii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus; aceștia nu sunt lăsați ca indivizi izolați, ci sunt strânși împreună pentru a forma o singură familie a lui Dumnezeu. Așa cum face întotdeauna, Ioan îi prezintă pe creștini ca pe o turmă dependentă de Păstor și ca pe o familie cu un Tată. Pavel îi prezintă pe creștini ca formând un singur Trup, al cărui Cap este Hristos, și ca pe o părtășie de care Domnul este legat.
H. Smith
Tu, când te rogi, intră în cămăruța ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.
Matei 6.5,6
Rugăciunea
Ce pot învăța din aceste cuvinte ale Domnului Isus despre rugăciune?
Rugăciunea mea I se adresează lui Dumnezeu, Tatăl meu, sau Domnului Isus. El este destinatarul rugăciunilor și al mulțumirilor mele.
Rugăciunea mea nu trebuie să fie tulburată. Prin urmare, am nevoie de un loc potrivit, de posibilitatea de a mă retrage (așa-numita cămăruță).
Rugăciunea mea este ca o „conversație” intimă între mine și Dumnezeu. Rugăciunea îmi oferă posibilitatea de a discuta personal cu Dumnezeu despre întrebări și nevoi importante și de a I le prezenta. În rugăciune, Îi pot cere lui Dumnezeu ajutorul Său, binecuvântarea Sa, mila Sa. Acest lucru mă face să mă simt foarte mic în fața mea și a celorlalți.
Nu trebuie să mă rog doar atunci când sunt singur în cămăruță, ci mă pot ruga și în timp ce conduc mașina sau sunt la serviciu. Mă pot ruga oriunde și oricând.
Rugăciunea este recunoașterea faptului că am nevoie de Dumnezeu pentru fiecare pas. Iar această conștientizare este răsplătită de Tatăl meu din ceruri, care răspunde la rugăciunea mea.
Ce dar măreț este rugăciunea! Să o folosim!
Citirea Bibliei: Judecători 11.23-40 · 2 Corinteni 11.1-15
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
DUMNEZEU POATE! | Fundația S.E.E.R. România
„El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu… deplin încredinţat că El, ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.” (Romani 4:20-21)
Motivul pentru care nu venim întotdeauna cu problemele noastre la Dumnezeu este acela că nu suntem „deplin încredințați” că El poate și că este dispus să acționeze în locul nostru. Este o dovadă de smerenie, să poți recunoaște lucrul acesta; în același timp este și punctul în care îți dai seama de lipsa de credință în Dumnezeu. Niciun lucru din viața ta nu se va schimba până nu recunoști și nu te rogi: „Doamne, ajută-mă! Spun lucruri cu gura mea, dar nu le pun în practică în trăire!” După ce te-ai rugat în felul acesta, te vei întoarce la Scriptură și vei redescoperi că „Dumnezeu poate.”
El poate să-ți poarte de grijă când ești în pustie.
El poate învinge uriașii care-ți ies în cale.
El poate merge cu tine prin încercări de foc și te poate scoate din ele teafăr și nevătămat.
El poate să te promoveze când ai fost trecut cu vederea sau când ai experimentat împotrivire.
De ce? Pentru că Biblia ne asigură că El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Trebuie doar să crezi că Dumnezeu poate! Așa că, străduiește-te și însușește-ți cuvintele „Dumnezeu poate”! Altfel, nu vei reuși să te rogi cu credință. Vei aduce doar câteva dorințe pe genunchi, dar nu vei putea persevera în rugăciune până nu vei ști în adâncul inimii tale că Dumnezeu poate – și că El dorește! Nimic nu este prea greu pentru El! El așteaptă doar ca tu să recunoști lucrul acesta și să vii la El prin credință, cerându-I ajutorul. Vei face așa!?
de Jean Koechlin
2 Tesaloniceni 3:1-18
Pavel invocă sprijinul sfinţilor prin rugăciunile lor (v. 1; 1 Tesaloniceni 5.25); la rândul său, el însuşi nu înceta să se roage pentru ei (cap. 1.11). Conta pe Domnul cel credincios pentru a-i întări şi a-i păzi de cel Rău. De asemenea, conta pe ascultarea lor, iar aceasta cuprindea împlinirea în toată simplitatea a îndatoririlor lor zilnice. Unii din Tesalonic încetaseră orice muncă. ŤPentru că vine Domnulť, estimaseră ei, „atunci la ce bun cultivarea pământului şi preocuparea cu treburile acestei vieţi?” Şi, ca o tristă consecinţă, ei se amestecau în toate (v. 11; vezi 1 Timotei 5.13). Pavel protestează cu vehemenţă. Nimic din învăţătura lui nu putea fi luat ca pretext pentru o asemenea neorânduială (v. 6, 7, 11; comp. cu 1 Tesaloniceni 4.11). Dimpotrivă, el însuşi dăduse exemplu, muncind cu mâna lui pentru a nu fi povară nimănui. Iar exemplul suprem este „răbdarea lui Hristos” în aşteptarea momentului să Se înfăţişeze iubitei Sale adunări (v. 5).
Odată cu scrisorile către Tesaloniceni ajungem la sfârşitul epistolelor pe care Pavel le-a scris celor şapte adunări atât de diferite. În acestea sunt tratate multiple aspecte ale vieţii şi învăţăturii creştine, de la căpătarea mântuirii, în Epistola către Romani, până la gloria viitoare. Toate aceste învăţături sunt de o valoare inestimabilă pentru noi. Domnul să ne ajute să le reţinem, pentru a rămâne tari (cap. 2.15)!
Mana Zilnica 