17 August 2023
[Iotam] a făcut ce era drept în ochii Domnului, după toate câte făcuse Ozia, tatăl său; numai că n-a intrat în templul Domnului.
2 Cronici 27.2
Lecții din viața lui Iotam (1) – A urma credința înaintașilor noștri
Când comparăm rezumatul domniei lui Iotam cu cel al domniei tatălui său, remarcăm cu ușurință o expresie importantă: „numai că”. Iotam a urmat drumul credinței pe care mersese tatăl său, însă nu orbește, ci a învățat din lucrurile bune și din lucrurile rele pe care Ozia le făcuse. Iotam a procedat într-un fel foarte inteligent: a stat, s-a gândit și a învățat din lucrurile făcute de tatăl său. Putem spune că tatăl său a avut o influență foarte importantă asupra lui și, fiindcă Iotam a fost dispus să facă ceea ce era drept, în ciuda greșelii tatălui său, el a învățat din această greșeală și a avut grijă să n-o repete. Astfel că Iotam a mers pe urmele credinței tatălui său, însă și pe cele ale păcatului acestuia.
Și noi suntem încurajați în Noul Testament să facem la fel: „Amintiți-vă de conducătorii voștri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; și, privind atent la sfârșitul purtării lor, imitați-le credința!” (Evrei 13.7). Să imităm și noi credința predecesorilor noștri! Să remarcăm însă că trebuie să imităm credința lor – nu faptele lor, nici personalitatea lor, ci credința lor, care i-a făcut să trăiască, să acționeze și să umble sub privirea lui Dumnezeu. Da, credința care le-a influențat întreaga personalitate și care le-a reînnoit mintea, pentru a umbla, a lucra și chiar pentru a muri avându-și privirile ațintite asupra lui Hristos în glorie.
De asemenea, apostolul Pavel a scris: „Fiți imitatorii mei, cum și eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11.1). Acest îndemn este valabil și pentru noi astăzi – să fim imitatori ai predecesorilor noștri. Nimeni nu este perfect, însă credința este cea care trebuie imitată, iar astăzi, în timp ce căutăm să fim imitatori ai lui Hristos Însuși, să fim un bun exemplu al credinței, în umblarea și în vorbirea noastră, pentru cei din jurul nostru!
A. Leclerc
Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”.
Ioan 11.25
Pocăința și credința (2)
Unul dintre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Isus și-a recunoscut vinovăția și a mărturisit despre nevinovăția Domnului care era răstignit la mijloc. Apoi s-a întors către Domnul și I-a spus: „Adu-Ți aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” (Luca 23.42).
Tâlharii se confruntau cu agonia morții pe cruce. Totuși, unul dintre ei a vorbit despre Isus care va domni ca Împărat în împărăția Sa. Aceasta era credința în Cel care murea pentru păcătoși. „Acesta este Împăratul Iudeilor.” Ceea ce alții au scris pe cruce ca expresie a batjocurii și a necredinței lor era adevărat, iar acel tâlhar era convins de aceasta. El recunoștea în Isus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, pentru care crucea nu putea însemna sfârșitul.
Credința lui s-a exprimat prin încredere. În ceea ce privește viața sa păcătoasă, a fost liniștit după ce și-a mărturisit vina. „Adu-Ți aminte de mine”, a fost singura lui rugăminte. El a lăsat totul în seama lui Isus.
Cât de emoționant este răspunsul Mântuitorului la această credință: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Isus nu Își va aduce aminte de acest bărbat peste ceva timp, ci chiar în aceeași zi sufletul lui salvat a intrat în Paradis cu Isus! Lucrarea răscumpărării este atât de desăvârșită, încât marea vină a unui infractor a fost complet ștearsă. Numai credința în Mântuitorul i-a adus mântuirea veșnică.
Citirea Bibliei: Iosua 17.1-18 · 1 Corinteni 14.1-12
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SĂ AVEM GRIJĂ UNII DE ALȚII! | Fundația S.E.E.R. România
„Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă…” (Faptele apostolilor 4:34)
Atunci când ne gândim la Biserica Noului Testament, avem tendința să ne concentrăm atenția asupra puterii și creșterii ei. În Faptele apostolilor, capitolul 2, la predica apostolului Petru se întorc la Hristos aproape trei mii de suflete. În Faptele apostolilor, capitolul 3, un olog din naștere care stătea la cerșit la poarta Templului a fost vindecat prin lucrarea lui Petru și a lui Ioan. În Faptele apostolilor, capitolul 4, citim următoarele: „mulţi din cei ce auziseră cuvântarea, au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (vers. 4).
Predicare! Câștigare de suflete! Minuni! Creștere! Lucruri uimitoare!
Dar iată și o parte a relatării pe care nu trebuie s-o trecem cu vederea: „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie. Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un Levit, de neam din Cipru, a vândut un ogor, pe care-l avea, a adus banii, şi i-a pus la picioarele apostolilor.” (Faptele apostolilor 4:32-37).
Da, prioritatea noastră trebuie să fie câștigarea oamenilor pentru Hristos și aducerea lor la maturitate spirituală; dar dacă dorim să călcăm pe urmele Bisericii Noului Testament și să le urmăm exemplul, nu avem voie să uităm că suntem chemați și să avem grijă unii de alții!
de Jean Koechlin
Efeseni 5:3-21
Atenţie la cuvintele deşarte şi nebune pe care le putem rosti (v. 3-5) sau asculta (v. 6)! Odinioară întuneric, noi suntem acum lumină în Domnul; între cele două: întoarcerea noastră la Dumnezeu. Două stări cărora le corespund două umblări: cea de altădată (cap. 2.2 şi 4.17-19) şi cea care trebuie să ne caracterizeze de acum înainte. Creaţi pentru lucrări bune, să umblăm în ele (cap. 2.10)! Chemaţi la gloria lui Hristos, să umblăm într-un fel vrednic de această chemare (cap. 4.1)! Ca unii care suntem copii ai Dumnezeului dragostei, să umblăm în dragoste (cap. 5.1)! Deveniţi „lumină în Domnul”, să umblăm ca nişte copii ai luminii (v. 8; comp. cu Ioan 11.10)! În zilele noastre periculoase şi rele, să fim atenţi unde ne punem piciorul; să umblăm cu grijă (v. 15)! Toate aceste condiţii să fie ele o dureroasă constrângere? Nicidecum; versetele 19 şi 20 chiar arată în ce fel îşi exprimă creştinul bucuria şi recunoştinţa.
Să luăm versetul 16 ca dreptar! Fiecare dintre noi cunoaşte regretul de a fi lăsat să-i scape de nenumărate ori ocazia, atât pentru slujire, cât şi pentru mărturie! Cel puţin să ştim să le prindem pe cele care încă sunt în faţă. Şi să nu pierdem unica şi minunata ocazie de a trăi restul scurtei noastre vieţi pe pământ pentru Domnul Isus Hristos, Singurul care este demn de aceasta.
Mana Zilnica 