16 August 2023
Harul lui Dumnezeu … s-a arătat.
Tit 2.11
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepția faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect și ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfințească și să ne învețe să-L cunoaștem și să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoașterea harului este adevăratul izvor al sfințirii.
Biruința harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmășia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispășească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credința vede desfășurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar și cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aș dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aș putea dori?”. Dacă înțelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înțelegere a condus la smerirea mea. Există nemulțumire și neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea așa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, și pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupați cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înșine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conștienți de faptul că nu suntem buni de nimic. Și, până ce nu am înțeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înșine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înșine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi și să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Și cu siguranță că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
J. N. Darby
<
Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește.
Luca 15.7
Pocăința și credința (1)
Prin pocăința față de Dumnezeu și prin credința în Domnul Isus Hristos, omul este mântuit (Fapte 20.21). În Evanghelia după Luca găsim un exemplu impresionant: tâlharul de pe cruce.
Împreună cu Isus au fost răstigniți doi tâlhari. Amândoi au comis o crimă, au fost arestați și au fost condamnați la cea mai crudă pedeapsă care exista la acea vreme. În această situație îi auzim batjocorind și adresând cuvinte blasfematoare Celui răstignit pe crucea din mijloc (Matei 27.44).
Dar, deodată, unul dintre ei i-a reproșat complicelui său: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași judecată?” (Luca 23.40). Ceea ce le lipsise până atunci era frica de Dumnezeu! Tocmai de aceea ajunseseră pe căi rătăcite. Frica de Dumnezeul cel sfânt putea să lucreze în inimile lor pocăință chiar și atunci când se aflau în fața morții.
Pocăința unuia este exprimată în cuvintele sale: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru cele ce-am făcut”. El a recunoscut că ei și-au meritat pedeapsa. Dar Omul din mijloc era nevinovat. Tâlharul a fost convins de aceasta și a exclamat: „Acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23.41).
Cu siguranță, tâlharul acesta a observat comportamentul lui Isus când a fost răstignit și cum S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23.34). Iar deasupra crucii era inscripția cu motivul de condamnare: „Acesta este Împăratul Iudeilor” (Luca 23.38).
Citirea Bibliei: Iosua 15.20-16.10 · 1 Corinteni 13.1-13
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
ÎNVAȚĂ SĂ ASCULȚI! | Fundația S.E.E.R. România
„Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire…” (Iacov 1:19)
Pentru a zidi relații sănătoase, trebuie să devii un bun ascultător. Și pentru a fi un bun ascultător, trebuie să faci următoarele:
1) Ascultă fără să întrerupi. Și trebuie să faci asta chiar și dacă (și când) ai mai multe cunoștințe decât persoana care îți vorbește! Respect-o suficient de mult pentru a prețui ce-ți spune, și ascult-o cu atenție până termină.
2) Încearcă să înțelegi punctul de vedere, sentimentele, gândirea și nevoile celuilalt. Cu alte cuvinte, ascultă ca să înțelegi. O bună ascultare înseamnă respectarea gândurilor, a vorbelor și a sentimentelor celuilalt și nu a ceea ce îți imaginezi tu că ar trebui să gândească, să spună sau să simtă. În loc să ghicești, mai bine întreabă politicos: „Te-am înțeles corect? Vrei să spui că…? Deci crezi că…?” Nu face presupuneri – verifică.
3) Evită să tragi concluzii pripite. Ascultă fără să judeci. Dacă ce spune celălalt nu prea are sens, continuă să asculți. Biblia spune că: „Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi trage ruşinea” (Proverbele 18:13). Și numai după ce ai ascultat mai mult, lucrurile pot căpăta sens.
4) Abține-te să-l pui pe celălalt într-o poziție defensivă. Ascultă fără să corectezi, fără să pui în balanță și fără să devalorizezi. Exprimări precum: „Nu așa s-au petrecut lucrurile!” sau „La ce te-ai fi așteptat?” sau „Ești cam prostuț și prea sensibil” pot ucide adevărata comunicare. Așa că, încearcă să nu „dai cu presupusul”.
5) Acceptă percepțiile și sentimentele celuilalt ca fiind expresii ale unei persoane apreciate. Validează vorbitorul, spunând: „Dacă te-am înțeles bine, crezi că… simți că… am dreptate?” Roagă interlocutorul să te ajute să ajungi la un punct comun cu el. Când îi spui unei persoane: „După tot ce mi-ai spus, înțeleg acum de ce te simți așa!” – asta îi va mări disponibilitatea de a lua în considerare ideile tale și de a accepta soluțiile pe care tu i le oferi. Așadar, dacă vrei să-i câștigi pe oameni și să-i influențezi, învață să asculți!
de Jean Koechlin
Efeseni 4:25-35; 5:1-2
Este trist, într–adevăr, că oamenilor care sunt aşezaţi în locurile cereşti, Dumnezeu este obligat să le facă recomandări atât de elementare: lepădaţi, nu furaţi, nu vă îmbătaţi, (cap. 5.18) El însă ştie de ce sunt capabile sărmanele noastre inimi carnale, iar diavolul, care ştie şi el, nu va scăpa niciun prilej pe care i-l vom oferi (v. 27).
Să remarcăm că fiecare îndemn este însoţit de un motiv deosebit de înalt şi de mişcător. Trei Persoane divine sunt aici interesate:
1. Duhul Sfânt este în noi; să ne ferim să-L întristăm (v. 30).
2. Suntem copiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu, iar Tatăl nostru, care este Dumnezeul dragostei, doreşte să vadă asemănarea Sa în noi (cap. 5.1). „Iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat pe voi”, este scris (v. 32).
Aceasta merge mai departe decât rugăciunea dată ca învăţătură ucenicilor iudei: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, pentru că şi noi iertăm oricui ne este dator” (Luca 11.4).
3. Isus Însuşi este Modelul nostru (cap. 5.2; Ioan 13.14). El ne-a învăţat dragostea iubindu-ne până la moarte (1 Ioan 3.16). Totuşi, să nu uităm niciodată că El S-a oferit lui Dumnezeu în primul rând, ca jertfă desăvârşită, de un miros infinit de plăcut”
Mana Zilnica 