Mana Zilnica

4 Iulie 2026

DOMNUL ESTE APROAPE

Deci să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.

Evrei 13.13

Tabăra reprezintă un sistem religios, la origine instituit de Dumnezeu, care face apel la simțurile omului natural și care este compus din oameni aflați într‑o legătură de ordin exterior cu Dumnezeu. Iată câteva trăsături distinctive pe care le identificăm în descrierea taberei: 1. Tabăra avea un sanctuar pământesc, în care se aflau obiecte și unelte cu totul deosebite (Evrei 9.1,2). 2. Exista un loc special în acest sanctuar, numit Locul Preasfânt (versetele 3 și 4). 3. În legătură cu acest sanctuar pământesc exista o castă preoțească, distinctă de restul poporului, care se ocupa cu slujirea în sanctuar și care avea drept conducător un mare‑preot (versetele 6 și 7). 4. Restul celor din popor nu aveau nimic de‑a face cu slujirea din sanctuar (versetul 7). 5. Acest sistem arăta că, atâta vreme cât era în vigoare, nu exista acces direct la Dumnezeu (versetul 8). 6. Acest sanctuar pământesc, cu preoții și jertfele lui, nu putea oferi o conștiință curățită. 7. Trebuie remarcat însă că nu există vreun reproș adus acestui sistem religios pământesc, el fiind la origine instituit de Dumnezeu.

Creștinismul este prezentat în toată frumusețea lui și în contrast direct cu tabăra. Congregația creștină este compusă din oameni născuți din nou, aflați într‑o legătură vitală cu Dumnezeu, nu doar într‑una exterioară. În locul închinării aduse în clădiri impunătoare, creștinismul introduce închinarea „în duh și în adevăr“. În locul unei clase de preoți distincte de cea laică, toți credincioșii sunt astăzi preoți ai lui Dumnezeu, împreună cu Hristos, Marele‑Preot al lor. Creștinismul oferă o conștiință curățită și acces direct la Dumnezeu; mai mult, de vreme ce îi deschide cerul oricărui credincios, creștinismul implică ocara lui Hristos, suferită pe pământ.

H. Smith

SĂMÂNȚA BUNĂ

Abolirea sclaviei

Dar mulțumiri fie lui Dumnezeu, că erați robi ai păcatului, dar ați ascultat din inimă de modelul învățăturii în care ați fost instruiți. Și, după ce ați fost eliberați de păcat, ați devenit robi ai dreptății.

Romani 6.17,18

În anul 1513 erau aduși primii sclavi africani în Puerto‑Rico. De atunci, raidurile colonialiștilor de capturare a robilor, precum și războaiele intertribale au luat amploare. Răpiți și sechestrați, puși în lanțuri grele de fier, duși cu vaporul pe alte continente în cele mai groaznice condiții, vânduți unor negustori brutali, condamnați la muncă silnică, mai mult de trei milioane de sclavi africani au fost vânduți numai în Brazilia de către negustorii portughezi în epoca modernă. În 1820, în Statele Unite, sub impulsul evangheliștilor, s‑a născut sentimentul că deținerea de sclavi este un păcat și că proprietarii trebuia să se elibereze de el. Abia în 1865 a fost abolită în SUA sclavia.În mod regretabil, și astăzi se estimează că trăiesc în condiții asemănătoare sclaviei peste douăzeci de milioane de oameni din întreaga lume. Cât de îngrozitor, când ne gândim la soarta fiecărui individ cuprins în acest număr!

Biblia ne vorbește despre o robie care nu are nimic de‑a face cu libertatea exterioară: suntem constrânși să acționăm sub efectul unor forțe lăuntrice. De unde provine această înclinație de a spune sau a face răul? Cauza este păcatul, un principiu rău care ne domină gândirea. Acest lucru este vizibil de timpuriu în viața omului, atunci când copilul își sfidează în mod deliberat părinții sau face intenționat răul. Nu este deloc o exagerare când Biblia ne numește „robi ai păcatului“ (Romani 6.20). Doar atunci când ne dăm seama că nu ne putem elibera singuri, Dumnezeu ne poate oferi harul Său. Domnul Isus eliberează de păcat și doar așa vom putea fi „cu adevărat liberi“ (Ioan 8.36).

Citirea Bibliei: Daniel 4.1-15 · Psalmul 40.1-9

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 3.1‑17

Ioan Botezătorul face slujba de a vesti apropiata venire a Împăratului asemeni unui ambasador care precedă o persoană importantă. Numai că Împăratul nu‑Şi poate găsi loc în mijlocul unui popor indiferent cu privire la starea sa de păcat. Predicarea lui Ioan este, din acest motiv, o chemare la pocăinţă; cât despre fariseii şi saducheii care veneau să fie botezaţi după propria lor îndreptăţire, pe aceştia trebuia să‑i anunţe judecata.

Se înţelege că Ioan a fost încurcat când Acela Căruia nu se considera vrednic să‑I dezlege curelele încălţămintei vine, la rândul Său, să fie botezat de el. Versetul 15 ne ajută să auzim cel dintâi cuvânt rostit de Isus în această Evanghelie: „Lasă acum…“. Pentru că omul nu a ştiut să facă decât rău, se cuvine de acum să‑L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin Hristos şi să împlinească întreaga dreptate (vezi şi Romani 10.3). „Atunci L‑a lăsat“, se spune despre Ioan, deşi el era cel care boteza. Avem şi noi întotdeauna interesul să‑L lăsăm pe Domnul să lucreze?

Domnul Isus iese imediat din apă, pentru că nu are nimic de mărturisit, iar cerul se deschide pentru a da o dublă mărturie: Duhul Sfânt coboară asupra Lui asemeni unui untdelemn al ungerii care‑l desemna odinioară pe împărat (comp. cu 1 Samuel 16.13) şi, în acelaşi timp, primeşte de la Tatăl Său un preţios cuvânt de iubire şi de aprobare.

COMUNICAREA CARE FUNCȚIONEAZĂ ÎN FAMILIE | Fundația S.E.E.R. România

„Credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele…” (Efeseni 4:15)

Virginia Satir, o renumită psihoterapeută americană, supranumită „mama terapiei de familie”, a stabilit că în majoritatea familiilor se întâlnesc cinci stiluri de comunicare.

1) Unii membri sunt împăciuitori: Ei acceptă de dragul împăcării și reduc stresul spunând ceea ce vor ceilalți să audă, ceea ce îi face să fie mai puțin supărați.

2) Alții sunt acuzatori: ei arătă cu degetul, caută nod în papură, inventează teorii sofisticate, dornici să dovedească că ei au dreptate și tu greșești. Și acceptând vina, îi justifici și le dai putere.

3) Satir îi descrie pe alți membri ai familiei ca fiind super-rezonabili. Motto-ul lor este: „Fii întotdeauna de acord cu ceea ce spun ceilalți și ascunde-ți sentimentele reale”. Așa evită să fie răniți; vorbesc cu capul, nu cu inima, redirecționând conversația către lucruri „sigure”.

4) Alți membri ai familiei optează pentru irelevanță și derizoriu, deviind conversația de la subiecte incomode și potențial amenințătoare, ajungând să discute despre lucruri care nu au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă.

5) Ultimul stil de comunicare este congruent sau consecvent. Oamenii congruenți spun lucrurile așa cum sunt, și denotă o aliniere totală între ceea ce gândesc, spun și fac. Nu își ascund sentimentele, nu vorbesc cu sens dublu și nu se prefac. Dacă sunt supărați, își asumă supărarea, spun că sunt supărați și pot chiar să pară supărați. Sunt sinceri. Au credibilitate; îi poți înțelege și crede. Nu trebuie să evite niciun subiect și nicio întrebare. Cu ei se poate discuta despre orice și despre tot, iar opinia celorlalți este respectată. Poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson a spus odată: „Nimic nu-i uimește pe oameni mai mult decât bunul simț și viziunea sinceră.” Iar aceasta nu este altceva decât o comunicare biblică, bazată pe adevăr, care dă roade. Deci, pune-o în practică, în familie și în comunitate!